Corbii de Piatră - un schit rupestru unic în România, lăsat pradă distrugerii
Undeva în
deşertul Peninsulei Anatolia, în vechea provincie a Capadociei, într-o
zonă aridă şi destul de accidentată a Turciei, există un număr însemnat
de biserici şi mănăstiri săpate în stâncă. Cu toţii le cunoaştem din
ghidurile turistice care te îmbie din vitrinele agenţiilor de turism.
Ceea ce nu ştim e faptul că în România există astfel de construcţii de o
frumuseţe covârşitoare, care îşi aşteptă nu vizitatorii, ci sfârşitul.
Dacă am înlocui în aceste postere deşetul anatolian cu Munţii Buzăului,
cu dealurile de cretă ale Murfatlarului sau cu cele de gresie de la
poalele masivului Moldoveanu, am descoperi că şi aici sunt locuri unice,
puţin explorate şi încărcate de istorie. Totuşi nume precum ansamblul
rupestru de la Aluniş ori bisericuţele de la Murfatlar sau schitul de la
Sfinţii Apostoli din Jgheaburi, cunoscut drept Mănăstirea Corbii de
Piatră, nu spun nimic turistului român. Dacă ajung să afle de ele şi
reuşesc să ajungă acolo, s-ar putea număra printre ultimii norocoşi care
văd asemenea locuri.
Un unicat în România: două altare la aceeaşi biserică
Faptul că Mănăstirea Corbii de Piatră este probabil printre cele mai
cunoscute, mai popularizate şi mai vizitate, graţie şi legăturii cu
familia Corvineştilor, nu a scutit-o de probleme. Ansamblul parţial
rupestru este situat în comuna Corbi, sat Jgheaburi, fiind datat din
secolul al XIV-lea (1512), când a fost reînfiinţat în perioada
domnitorului Neagoe Basarab (1512 - 1521). Biserica rupestră de la
Corbii de Piatră a fost săpată în peretele masiv de stâncă, înalt de
circa 30 m şi lung de 14,5 m.
Însă biserica mănăstirii, săpată în stâncă (gresie), alături de care se
regăseşte trapeza (sala de mese a mănăstirii) despre care se afirmă că a
fost folosită, de către domnitor, ca tribunal, au o vechime mult mai
mare. Motivul este simplu: astfel de aşezăminte săpate în piatră nu sunt
caracteristice perioadei în care Biserica avea libertatea să-şi
practice cultul. Într-adevăr, monahii preferau locuri izolate pentru a
se ruga, dar arhitectura acestei construcţii seamă mai degrabă cu cele
din Capadocia. Biserica se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici
rupestre din regiunea mai sus amintită, arhitectura acesteia derivând
din bisericile sală, cu două altare, dedicate hramului dublu –
caracteristică bizantină de secolului al X-lea.
De altfel, Corbii de Piatră este singura biserică din Romania care are
două altare funcţionale pe acelaşi naos. A exista supoziţia că cele două
altare ar fi fost construite pentru a servi atât cultului ortodox, cât
şi celui catolic. Însă aspectul lor bizantin infirmă această supoziţie,
împingând vechimea construcţiei în primul mileniu al erei creştine.
Există voci între specialişti care plasează săparea acestui locaş chiar
în vremea persecuţiilor împotriva creştinilor. Argumentul lor ar fi
intrarea minusculă în biserică (sub 1 metru înălţime), care ar fi fost
perfect adaptată acelor vremuri şi uşor de camuflat.
Legătura dintre familia Corvineştilor şi aceste meleaguri
Monumentul este situat la aproximativ 400 m de centrul comunei Corbi
(loc de baştină al Corvineştilor), pe malul stâng al Râului Doamnei, în
zonă mai putând fi observate fragmente ale ruinelor Castelului lui
Voicu, tatăl lui Ioan Corvin. Biograful regelui maghiar, Matia Corvin,
când a redactat lucrarea dedicată vieţii acestuia, scria că strămoşii
lui veneau din Transapina, iar domeniul acestora se afla pe Plaiul Oii.
Prima atestare documentară este la 23 iunie 1512 şi ţine de momentul
când monahia Magdalena, mătuşă a voievodului Neagoe Basarab,
reînfiinţează Mănăstirea de la Corbii de Piatră, lăcaşul de cult primind
hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Statutul de mănăstire domnească a
fost dat de închinarea sa către domnitor, fapt ce a condus la sporirea
prestigiului precum şi la obţinerea de terenuri din partea acestuia.
Probabil cea mai veche pictură murală din România
Valoarea deosebită a bisericii este dată mai ales de pictura, păstrată
în totalitate cu caracter original, realizată în stil bizantin şi datată
în secolul al XIV-lea sau chiar mai devreme, lăcaşul fiind cunoscut
iniţial sub numele de „Mănăstirea Meriş”. Specialiştii au ajuns la
concluzia că modalitatea de pictare este mai veche de ridicarea
bisericii Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea devine biserica
de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii
formată din 200 de familii de români din Jina Sibiului.
La începutul secolului următor, arhiereul Iosif al Argeşului măreşte
bisericuţa cu un pronaos de 5,5 m pe 4,5 m, cu intrare spre nord în
naos. În anul 1761, lăcaşului de cult i-a fost adăugată o cruce de tip
latin cu capitel piramidal detaşabil, amplasată deasupra peretelui
vestic, neafectată de surparea peretelui vestic al naosului (din anul
1897). În cursul aceluiaşi an, pentru refacerea peretelui surpat,
enoriaşii au adus meşteri pietrari din zona Albeştii de Muscel
(italieni), care au refăcut în întregime suprafaţa afectată.
Anii după Revoluţie – între publicitate şi colaps
Faţă de multe alte monumente, după 1990, lăcaşul nu a suferit de pe urma
uitării, dimpotrivă, i s-au recunoscut valoarea şi mulţi oameni au
venit să-l vadă. Atracţia locurilor, dar şi încărcătura spirituală i-a
apropiat pe mulţi de Corbii de Piatră. În contrast cu încărcătura
istorică şi importanţa arhitecturală a monumentului, administratorul de
drept – Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului – a refuzat constant să se
implice în conservarea edificiului, acţionând doar pentru valorificarea
potenţialului turistico-material, dar cu neglijenţă în asigurarea
perenităţii sale. Nici perspectiva de a fi un candidat viabil la
includerea în Lista Tentativă UNESCO nu i-a impulsionat.
Urgenţa intervenţiilor specializate, destinate conservării sau
restaurării monumentului istoric, este dată atât de posibilitatea
pierderii picturii interioare, unicat, afectată de igrasie – pe fondul
lipsei unei ventilaţii corecte sau a unui mijloc tehnic de îndepărtare a
umidităţii – cât şi a accentuării fisurilor din peretele de gresie, care se poate surpa în orice moment.
Un alt aspect important, pe care marea majoritate a persoanelor
neavizate îl trece cu vederea, este reprezentat de pierderea unui
element principal al ansamblului monumental, respectiv bisericuţa de
lemn, datată în secolul al XIX-lea, şi care este situată la mai puţin de
10 metri de intrarea în schitul rupestru. Această structură se află în
prag de colaps, pe fondul slăbirii suporţilor care asigură rezistenţa,
bârnele din lemn fiind afectate direct de diferenţele de temperatură
precum şi de umezeală. În cursul anului 2012 s-a constatat înclinarea
acesteia spre vest. Totodată, perforarea învelitorii din şiţă permite
pătrunderea precipitaţiilor direct prin tavan, contribuind la degradarea
accelerată.
Răspunsul pe care îl primeşti din partea feţelor bisericeşti ce ar
trebui să administreze aceste locuri denotă indiferenţă, lipsa
managementului şi a sumelor necesare consolidării şi conservării
părţilor componente ale ansamblului monumental. Se invocă oficial un
motiv celebru: „lipsa acută de fonduri”! Însă, în contradicţie cu cele
afirmate, au fost găsite resursele materiale care să asigure achiziţia
unui teren, precum şi construirea, la mai puţin de 60 de metri de schit,
a unui imobil tip vilă, care funcţionează ca paraclis şi chilii pentru
cei doi călugări care deservesc activitatea liturgică a lăcaşului
monahal. Lăudabilă iniţiativă, dar în câţiva ani ar putea rămâne doar cu
atât!
Proiecte şi iniţiative venite de la oameni de bună credinţă
Stadiul precar de conservare a fost semnalat, în nenumărate rânduri,
atât de specialişti locali în domeniu, cât şi de reprezentanţi ai
instituţiilor de specialitate din ţară şi străinătate. Astfel, prin
efortul Universităţii de Arte Bucureşti şi prin implicarea directă a
prof. univ. dr. Ioana Gomoiu, în colaborare cu Institutul Naţional de
Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării, Universitatea
Bucureşti şi cu ajutorul unei cunoscute firme din domeniul studiilor şi
proiectării pentru Industria Materialelor de Construcţii, a fost
întocmit un amplu studiu de specialitate, în urma cercetărilor realizate
între anii 2007 – 2010, în care sunt prezentate soluţii tehnice viabile
pentru conservarea schitului rupestru de la Corbii de Piatră. Studiul
cuprinde informaţii atât din punct de vedere al arhitecturii, cât şi al
integrităţii structurale.
Întreg proiectul, denumit „Strategia integrată de cercetare a stării
de conservare a unor biserici rupestre în vederea restaurării şi
punerii în valoare” (SICBR) – Studiu de caz: Corbii de Piatră, a
avut un buget finanţat din bani publici în valoare de aproximativ
2.000.000 de lei, la care s-a mai adăugat şi o cofinanţare de circa
100.000 lei, fondurile fiind dedicate căutării de soluţii tehnice pentru
asigurarea conservării monumentului istoric. Rezultatele, materializate
într-o amplă lucrare documentară, au fost prezentate şi
administratorului legal.
Demersul nu s-a materializat într-o acţiune concludentă, fără a fi nici
măcar finanţată elaborarea documentaţiei în vederea determinării
intervenţiilor de specialitate pentru restaurare. Astfel, Corbii de
Piatră, a căror istorie datează de sute de ani, îşi aşteptă sfârşitul,
chiar dacă oamenii mai vin încă să admire aceste locuri superbe.
Dacă te interesează să afli mai multe lucruri despre patrimoniul românesc ai la dispoziţie şi pagina de Facebook Salvăm Patrimoniul Cultural. Pentru a descoperi alte locuri încărcate de istorie, accesează pagina de Facebook Turism Istoric şi site-ul turismistoric.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu