Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul II) - Din Borneo în Kuala Lumpur
Povesteam în episodul trecut despre o insulă din marea Celebes, una
dintre cele mai spectaculoase mări din lume ca viaţă subacvatică, şi
despre locuitorii ei neobişnuiţi, supranumiţi de comunităţile locale
“sea gypsies.”
Ca să stiţi din prima un pic mai multe despre triburile Bajau, aceşti
oameni incredibili care îşi trăiesc toată viaţa pe apă, vă recomand să
vă uitaţi la acest clip din seria BBC Human Planet – o să vă arate mult mai în detaliu vieţile lor decât aş putea eu să vă explic vreodată.
Interacţiunea mea cu ei a fost limitată la a cumpăra un braţ de 8 crabi
proaspăt scoşi dintr-o capcană contra fabuloasei sume de 4 euro. Ochii
acestui bărbat Bajau (stânga sus) se înmuiaseră la vederea banilor –
pentru el este o activitate extrem de profitabilă pescuitul tradiţional
de homar, crab, pisici mici de mare, calamari şi orice alte creaturi
preferă turiştii la cină. După ce tatăl familiei a încheiat târgul şi
ne-a vândut prada zilei, copiii lui au decis să mai stea un pic cu noi
să facem un concurs de sărituri. Evident că timpul lung pe care îl
petreceau sub apă fără să respire şi felul specializat în care înotau
ne-au lăsat fără cuvinte. Mulţi dintre copiii Bajau au bărcuţele lor
proprii, construite pe măsura lor, şi pentru că nu se joacă niciodată pe
uscat, învaţă încă de mici să îşi petreacă timpul exclusiv în şi sub
apă. Unii din ei au dezvoltat chiar şi adaptări speciale, cum ar fi vederea clară sub apă.
Deşi sunt ostracizaţi de comunitaţile locale şi adesea acuzaţi de
cerşetorie şi furt, membrii triburilor Bajau sunt cei mai liberi şi mai
uniţi oameni pe care i-am văzut până acum în Asia – de exemplu, dacă
vine o furtună, întreaga comunitate îşi leagă bărcile între ele şi se
acoperă cu o prelată gigantică de sub care mai iese din când în când un
pic de fum de la vreun foc pentru cină. Coeziunea aceasta este
remarcabilă, dar şi mai remarcabilă este adaptabilitatea şi
creativitatea umană când vine vorba de dependenţa de un anumit mediu
neprimitor pentru specia noastră, în cazul acesta oceanul. Poporul Bajau
se plasează printre ultimele comunităţi stabile de vânători-pescari din
lume, şi sper foarte tare să nu dispară prea curând din cauza
inevitabilei supradezvoltări turistice a zonei.
Există în marea Celebes un triunghi al scufundărilor incredibile şi
infailibile, cuprins între Semporna (Malaezia), Zamboanga (Filipine) şi
Manado (Sulawesi). Dacă vă interesează divingul cu adevărat
spectaculos, această mare tropicală are cele mai multe specii de peşti
şi mamifere din lume. E foarte uşor să obţii un permis de scufundări în
oricare dintre aceste locuri, şi deşi nu e chiar ieftin să-ţi iei
licenţa PADI Open Water (care e în jur de 250 de euro), investiţia
merită fără nicio ezitare. În mod normal există posibilitatea să te
scufunzi “doar aşa să vezi cum e” printr-un fel de mini-curs care se
cheamă “Discover Diving”, însă din păcate nu multă lume este
confortabilă din prima la 10 m sub apă, aşa că e posibil să fie mai
degrabă o pierdere de bani decât o mostră reală de magia scufundărilor.
Oricine are ocazia să încerce scuba-diving trebuie neapărat să o facă
măcar o dată; eu una nu cred că există satisfacţie mai mare ca mişcarea
liberă printr-un mediu complet străin dar atât de primitor cum e oceanul
– o lume complet nouă atât din punct de vedere fizic (mediul în sine,
felul în care se refractă lumina la diferite presiuni, viteza sunetului,
imponderabilitatea) cât şi conceptual. Cel mai interesant lucru pe care
l-am descoperit făcând scufundări, în afară de faptul că dă dependenţă,
este modul în care interacţionează peştii cu tine sub apă. La suprafaţă
toţi peştii par aceleaşi creaturi standard de acvariu, complet
dezinteresate şi plictisitoare; în clipa în care relaţionezi cu ei de la
nivelul lor, se schimbă complet, ba devin chiar prietenoşi şi curioşi
şi manifestă o inteligenţă aparte, care poate fi observată exclusiv dacă
te integrezi în mediul lor.
Cel mai important punct de diving din marea Celebes este cu siguranţă
atolul Sipadan. Jacques-Yves Cousteau spunea despre Sipadan în 1989: “cu
45 de ani în urmă am fost în multe alte locuri ca Sipadan, dintre care
niciunul nu mai există. Aici am găsit un fragment de artă neatinsă”.
Sipadan este o insulă care s-a format exclusiv din coralul care a
crescut pe conul unui vulcan stins de-alungul a mii de ani; tot coralul
este intact şi familii de rechini ciocan, mii de ţestoase şi murene, manta rays
cât un acoperiş de casă şi grupuri de balene albastre vizitează în
permanenţă reciful. Din păcate scufundatul este limitat la cei cu un pic
de experienţă, însă dacă ajungeţi pe acolo sigur o să vă doriţi s-o
acumulaţi cât mai repede.
Noi am stat pe insula Mabul de lângă Sipadan, pentru că e imposibil să
stai chiar pe Sipadan, fiind atât de protejată de guvern şi tot felul
de organizaţii internaţionale. Cu toate acestea, autorităţile nu au
reuşit să elimine complet pescuitul ilegal industrial cu curent electric
sau pe bază de cianuri – şi aceasta este cea mai mare ameninţare pentru
viitorul fragil al recifului. Mabul este o insulă minusculă, împărtiţă
pe jumătate ca o rezervaţie din primele colonii: jumătate de insulă este
a localnicilor, care s-au aglomerat unii peste alţii când cealaltă
jumătate a fost cumpărată de investitori străini care au dezvoltat
resorturi tropicale de lux. În Asia o să fie tot timpul mai evident că
oamenii săraci nu au prea multe drepturi când vine vorba de posesiile
lor şi că nimănui nu-i pasă de cui îi aparţine în mod istoric un
teritoriu.
Am plecat din Mabul după câteva zile perfecte spre oraşul Tawau, al
doilea cel mai important port al regiunii Sabah. Fiind la graniţă cu
Kalimantan, partea indoneziană a Borneoului, zona este profund
subdezvoltată şi abia se construiesc drumuri de câţiva ani. Din păcate,
noi nu ştiam acest lucru, ca să îl aflăm ulterior de la o gaşcă de
motociclişti musulmani care ne-au chemat cu ei la masă văzându-ne cu
scuterele după noi. Ne-au anunţat cu părere de rău că drumul înapoi
constă din porţiuni imense de pământ bătătorit şi pietricele ascuţite
(pe o distanţă de circa 250 de km) şi că în caz că plouă, o să ne blocăm
în urmele camioanelor, adânc în noroi. Aşadar a fost cazul să facem o
concesie, şi anume am urcat un scuter (pe cel cu ambreiajul semistricat
şi cu cele mai mici şanse de supravieţuire la un asemenea drum) într-o
Toyota pick-up, alături de toate bagajele, şi am plecat în urma
prietenilor noştri care mergeau în faţă pe scuterul lor. A fost un drum
superb, prin mijlocul junglei, în linişte perfectă, fără pic de ploaie;
se auzeau (şi câteodată se şi vedeau) elefanţi pe marginea drumului, dar
în rest era complet pustiu. Pe la jumătatea drumului ne-am oprit la
intrarea în Maliau Basin, acel loc extrem de bine ascuns în junglă de
care vă povesteam în episodul trecut.
Animale de pe drum – macac mâncător de crabi şi spheromimus musicus.
În provincia Sabah se află unul dintre cele mai bune exemple de
supravieţuire a pădurii tropicale într-un mediu protejat: Valea Danum şi
Bazinul Maliau. Maliau Basin e un parc naţional în care
turiştii intră doar dacă au asigurare de sănătate care conţine
intervenţie cu elicopterul în caz de accident. Modul în care se poate
vizita parcul este unul care mai mult descurajează turismul consumerist
şi e axat pe relevarea Bear Grylls-ului din fiecare dintre noi. Pachetul
turistic care poate fi studiat la intrarea în zona de conservare
include o săptămână în rezervaţie, cu cazare şi mâncare, timp în care se
acoperă o zonă enormă atât pe vertical cât şi pe orizontal (hiking şi
trekking), timp în care se desfăşoară tot felul de extra-activităţi tip
văzut animale, plante, făcut adăpost, măncare, unelte etc. Am văzut
nişte fotografii cu cabanele din bambus cocoţate în copaci şi cu canope walk-urile făcute special pentru observarea animalelor de dedesubt (gen urşii negri sau sun bears) care arătau ca un set de Survivor. Aici nu există apă curentă sau curent, nu există condiţii de comfort – o săptămână în Maliau Basin
e chiar o veritabilă aventură în mijlocul junglei, cu toate avantajele
şi dezavantajele ei. Din păcate nu am făcut nicio fotografie la Maliau,
aşa că vă las cu acest pliant.
Noi neavând o asigurare de acest gen nu am reuşit să intrăm în parc. În
plus, ne trebuia un permis special din Kota Kinabalu chiar şi pentru o
vizită de-o noapte, aşadar am preferat să ne continuăm drumul înapoi
spre capitală. După vreo încă 2 zile de motorete stricate şi câteva ore
bune de aşteptat în mijlocul nopţii pe drumuri pustii, lipsiţi de semnal
GSM şi lumină, am reuşit să returnăm scuterele în Kota Kinabalu. Toată
aventura asta ne-a luat în jur de 3 săptămâni.
Din Kota Kinabalu am zburat la Kuala Lumpur, capitala Malaeziei, unde
speram să ne găsim un mediu cât de cât mai apropiat de noţiunile noastre
de est-europeni despre un oraş mare. Din păcate, am găsit chiar opusul –
KL este cea mai urâtă capitală din sud-estul Asiei după Jakarta. Pentru
că Malaezia este o ţară atât de nouă şi care s-a îmbogăţit brusc de pe
urma exploatării resurselor naturale, încă n-a trecut suficient timp cât
să-şi poată dezvolta un oraş cosmopolit şi “al viitorului” cum sunt
Bangkokul sau o parte semnificativă din Manila.
Singurul loc cu adevărat remarcabil (în afara celebrelor turnuri
Petronas, bineînţeles) din Kuala Lumpur este parcul Lake Gardens, unde
se află 3 obiective turistice (zic eu) de neratat. Primul din el este KL
Bird Park, o volieră gigantică cu sute de specii de păsări cu care
interacţionezi direct – un loc în care bufniţe, papagali gigantici şi
tucani zboară pe deasupra capetelor turiştilor în timp ce aceştia evită
să se împiedice de zecile de păsări colorate care se plimbă şi zboară de
colo-încolo prin grădină. Tot în acelaşi complex se află şi
observatorul astronomic/planetariul – fiind o ţară musulmană, chiar dacă
fără o tradiţie legendară în astronomie şi ştiinţe exacte, Malaezia
pune preţ mare pe educaţia în această privinţă. Planetariul e ca un parc
frumos de distracţii spaţiale, iar vecinul lui, The Museum of Islamic Arts, este literalmente unul dintre cele mai impresionante muzee din câte am văzut pănă acum, atât ca arhitectură cât şi conţinut.
Nu neg că KL are o grămadă de surprize plăcute dacă stai să le cauţi,
însă senzaţia permanentă de dezolare pe care o simţi la fiecare pas din
cauza gunoiului, a miilor de tarabe cu fake-uri, a traficului îngrozitor
şi a oamenilor care dorm peste tot pe stradă te lasă fără prea mult
chef de explorare. KL îşi doreşte extrem de tare să devină un fel de
Singapore, însă o să mai treacă mulţi ani până o să se apropie cât de
cât de standardele vecinilor lor. O să vă spun mai multe despre relaţia
dintre malaezieni şi singaporezi în episodul următor, şi tot arunci o să
închei capitolul despre Malaezia cu o listă de facts, ca într-un fel de
CIA Factbook personalizat.
Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogurile ei, http://blisitheque.blogspot.com/ şi http://blisique.tumblr.com/
Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu