BLOGURILE LUI Mircea CERCELARU

Damascul de dinainte de război – povestea celui mai vechi oraş locuit permanent din lume

• Trimite prin YM

Autor: Claudia Moşoarcă

Înainte ca vremurile tulburi să cuprindă Damascul, turiştii rătăceau cu plăcere prin bazarurile cu arome şi pe străzile prăfuite de istorie ale centrului celui mai vechi oraş locuit permanent din lume. Timpul nu se grăbise să transforme prea mult acest colţ de Orient şi poate că nici ultimul război nu o va face.

La răscrucea dintre est şi vest, rădăcinile istorice ale Damascului s-au prins adânc în milenii. Acum cinci mii de ani, „Dameski” avea deja o mare influenţă comercială în Asia Mică şi nu numai. Ca şi capitală a Regatului Aramaic din mileniul I î.e.n., oraşul înfloreşte; nu se va vesteji mai târziu, sub dominaţia grecilor, a romanilor şi mai apoi a bizantinilor, dimpotrivă – în Imperiul Roman, era unul din cele mai importante zece oraşe. Damascul se mândreşte că l-a dat romanilor pe Apolodor, arhitectul talentat ce a construit podul peste Dunăre şi Columna lui Traian, dar care a proiectat şi planul oraşului său natal.
Vremurile de glorie ale Damascului au început odată cu apariţia primului stat arab, sub conducerea dinastiei Umayyad în 661. De la Atlantic în vest şi până la Zidul Chinezesc în est, tânărul imperiu islamic a avut o influenţă culturală covârşitoare în teritoriile cucerite; capitala lui s-a îmbogăţit: au fost construite pieţe şi edificii în noile districte, au răsărit palate şi moschei, sursele de apă s-au exploatat eficient, iar spitalele s-au alăturat şcolilor religioase. Damascul traversează epoca sa de aur. Va fi trecut în umbră abia după ce dinastia Umayyad se stinge. După secole întregi şi după câştigarea independenţei în 1946, oraşul se reaşează în poziţia sa privilegiată de centru cultural şi politic în lumea arabă.

Pentru un călător, esenţa Damascului e strânsă între zidurile sale antice, ridicate din piatră în epoca romană. Războaiele, oamenii şi timpul au înlăturat cea mai mare parte a lor, însă cele şapte mari porţi prin care se intra în vechiul oraş s-au păstrat sub formă de vestigii. Turnuri şi porţi din vremurile imperiului islamic au supravieţuit şi ele. Acolo, între columnele romane în ruină şi arcele de piatră, capitala siriană e mai aproape de povestea celor o mie de nopţi, decât de modernitate.

Citadela Damascului e singura fortăreaţă din Siria construită la nivelul celorlalte clădiri ale oraşului, şi nu pe o culme. În 1078, Seleucizii au integrat oraşului un nou oraş, ascuns în spatele unor ziduri puternice, înconjurate de un canal de apă. Cruciadele i-au determinat pe sultani să folosească Citadela ca rezidenţă, până ce al-Malek al-Adel a considerat că noile arme şi metode de asediu din anii 1200 erau prea avansate faţă de posibilităţile de apărare. A demolat-o şi a construit o nouă fortăreaţă, mai mare şi mai rezistentă. Azi, Citadela e pregătită pentru a deveni muzeu şi centru cultural.

În apropierea fortăreţei din Centrul Vechi (Old Damascus pe harta oraşului), călătorii dau de intrarea în zona bazarurilor (souq), cu străzi lungi, pierdute sub bolţile înalte dintre clădiri sau între vitrinele înguste ale magazinelor. E raiul comercial al oraşului, foarte puţin schimbat faţă de secolele XVI-XVIII, când bazarurile au fost, pe rând, înfiinţate. Al-Hamidiyeh are o varietate prea mare de produse, ca să poată fie enumerate, însă printre magazinele de haine şi cele de artizanat, turiştii caută cofetăria cu cea mai bună îngheţată din oraş şi, în aglomeraţia mare, vânzătorii ambulanţi de ceai dulce.

În Souq Midhat Pasha, textilele, ţesăturile fine, pălăriile, mătăsurile şi ciucurii coloraţi stau alături de micile prăvălii ale artizanilor care dau forme domestice alamei şi cuprului. Croitorii au atelierele în Souq al-Khayatin şi în Souq al-Harir, unde sunt puse în vânzare şi esenţele de parfumuri orientale. Souq al-Bzourieh e vestit pentru dulciuri, fructe uscate, nuci, ierburi de leac şi mirodenii cu mirosuri piperate. Curry, scorţişoara şi şofranul îşi combină culorile şi aromele cu cele ale condimentelor locale necunoscute gustului străinilor. Călătorul e ameţit şi ademenit. Alte surprize îl mai aşteaptă : o veche baie publică, una dintre cele 200 ale oraşului, cafenele, magazinele de bijuterii, celebrul han al lui As’ad Pasha – cel mai mare caravanserai al oraşului - şi Palatul Azem, construit de acelaşi guvernator bogat al Damascului. Azi, în interioarele cu mozaicuri colorate, arcade şi marmure, palatul adăposteşte Muzeul de Arte şi Tradiţii Populare.



În atmosfera orientală a Damascului istoric, Marea Moschee Umayyad străluceşte precum un giuvaier. E locul de preţ al Islamului şi al întregii lumi arabe. Timp de secole, ea a constituit un model arhitectural pentru celelalte moschei şi un locaş sfânt de rugăciune pentru musulmani. Sălile imense, curtea rectangulară flancată de colonade, cele trei minarete şi decoraţiunile bogate sunt impresionante, reflectând armonie şi eleganţă. Marmura, aurul, vitraliile şi argintul adaugă o notă discretă de fast.
Moscheea a fost construită de califul al-Walid ibn Abdul Malek în 705, pe locul unde, în trecutul îndepărtat, sirienii Regatului Aramaic se rugau zeului Hadad al ploii şi tunetului. După cucerirea romană, templul a fost mai întâi transformat pentru a-i sluji lui Jupiter, apoi s-a convertit în biserică, în timpul împăratului Theodosius I (379-395). Fiul acestuia, Arcadius, va termina edificiul religios închinat lui Ioan Botezătorul. După ce moscheea a luat loc bisericii, creştinii din Damasc vor construi o alta pentru ei, numind-o „Sf.Ioan”.

Intrând pe poarta nordică a moscheii, vizitatorii întâlnesc, într-o curte mică, mormântul marelui conducător arab Saladin (cel care va elibera Levantul de cruciaţi), chiar lângă cea mai veche şcoală din Damasc. Jumaqjieh, cu ale sale interioare frumos decorate cu inscripţii, este azi Muzeul Caligrafiei Arabe.
Abia după ce îşi lasă încălţămintea pe rafturi de la intrare, vizitatorii pătrund în moschee, chiar în faţa Domului Vulturului, ridicat deasupra aripii principale a edificiului. Se spune că această cupolă şi flancurile sale cu arcade seamănă cu un vultur cu aripile deschise, zburând peste bătrânul Damasc.

În curtea mare de sub cele trei minarete ale moscheii, credincioşii musulmani se bucură de pacea întinsă pe mozaicul încălzit de soare. Copiilor le place să alerge printre coloane de marmură şi pe sub Domul Tezaurului, unde erau cândva închise bogăţiile sultanilor. Sălile de rugăciune sunt însă cuprinse de linişte, paşii afundându-se în covoarele moi, de un roşu intens. Doar în jurul unui monument interior e multă mişcare: credincioşii vin să se închine lui Ioan Botezătorul, al cărui cap se află înmormântat aici, după cum spun legendele de pe vremea când creştinii construiseră biserica lor.




Când înserarea se lasă peste oraş, moscheea se scaldă în ultimele lumini şi umbre. La fel şi străzile centrului, şi casele antice, şi pavajele calde. Magazinele cu dulciuri mai rămân mult timp deschise pentru mulţimile ce se plimbă în aşteptarea răcorii nopţii. Poate că în dimineaţa de mâine Damascus de azi se va trezi, din nou, spre oraşul de ieri, netulburat decât de răguşeala vocii muezinului care-i cheamă pe toţi la rugăciune.