Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul IX) – Laos (partea I)
În Laos (Republica Democratică a Poporului Laoţian) o să găsiţi o
formă foarte ciudată de socialism. Dacă romantismul şi nostalgia
comunistă îşi au locul undeva în lume, Laos este acel loc. Spre
deosebire de Vietnam, o ţară care a făcut şi ea la rândul ei parte din
Indochina franceză, Laos este cel mai libertin şi democratic loc din
toată zona, lucru care se datorează exclusiv străinilor tineri şi
dornici de distracţie care îl invadează în fecare sezon uscat.
Laos este o ţară predominant muntoasă, iar printre lanţurile sale de
stânci curg râuri care susţin prin propria lor putere o naţiune
semi-tribală de circa 6 milioane de locuitori, generându-le energie
electrică pentru export. Nu sunt multe oraşe în Laos, dar fiecare dintre
cele 3 cele mai importante este plasat la intersecţia dintre cele mai
frumoase peisaje de junglă muntoasă şi fluvială din Asia.Vechea capitală budistă, bijuteria coroanei şi slăbiciunea francezilor din Nord, Luang Prabang este printre cele mai remarcabile orăşele din lume, fiind un mix eclectic de tradiţii chinezeşti, ţesături tribale stridente, patiserii şi brutării franceze, vile coloniale, temple aurii şi locuinţe-bărci care plutesc în sus şi-n jos pe marele Mekong.
Capitala Laosului, Vientiane, este un oraş în culori şterse, unde sărăcia care provine în urma comunismului – şi care anticipează capitalismul – şi-a făcut de cap, unde am surprins oameni care-şi puneau problema dacă e safe să urce pe scările rulante la nou-deschisul mall din oraş. Toţi străinii care fac visa runs din Thailanda sunt aici, pentru că e cel mai uşor de obţinut o viză în repetate rânduri – toată lumea este atât de calmă şi de binevoitoare aici, inclusiv poliţia, mai ales dacă stai cu ei la un Beerlao.
Pakse, cel mai din sud oraş, care se află aproape de graniţa din nord cu Cambogia, este locul în care natura este mai sălbatică decât oriunde în zonă, pentru că se modifică în funcţie de fluviul Mekong şi de ploi sau lipsa lor – the land of the 4000 islands.
O să păstrez poveştile despre Luang Prabang şi Vientiane pentru episodul următor, pentru că în acesta trebuie să vă povstesc despre fenomenul Vang Vieng şi cum un sat de la poalele unor munţi s-a transformat în cel mai desfrânat, notoriu şi dement loc de petrecere din liniştitul Laos.
Vang Vieng este the ultimate party destination pentru turiştii sezonieri până în 30 de ani care fac turul Indochinei. Dacă iei un autobuz din Vientiane, eşti în Vang Vieng în 4 ore. Dacă ai luat acestă decizie conştient, este aproape imposibil să îţi imaginezi ce te aşteaptă în acest sat mic în care toţi laoţienii stau la dispoziţia permanentă şi totală a poftelor omului alb, fie că e vorba de droguri (opiu, ciuperci, canabis) alcool, clătite cu banane şi unt de arahide în mijocul nopţii sau aventuri extreme.
Noi am încercat să ignorăm toate aceste capcane turistice şi să explorăm locul pentru ceea ce avea de oferit – şi credeţi-mă, nu se mai oprea din a ne oferi cele mai frumoase peisaje şi oportunităţi fotografice.
Printre atâtea panorame fertile s-au strecurat doi copii laoţieni ai căror părinţi au, mai mult ca sigur, o clătitărie, un magazin cu loţiuni solare, un tuktuk, o firmă de rental de scutere, o cârciumă unde toată lumea se uită hipnotizată la Friends sau Family Guy sau cine-ştie ce altă afacere profitabilă.
Dacă în urmă cu doar o decadă sau două, toată lumea din Vang Vieng se ocupa cu cultivatul orezului, acum doar satele vecine, unde de-abia începe să se întindă încetul cu încetul molima distracţiei albe, o mai fac.
E interesant că în Laos, chiar şi în acest paradis al dezmăţului, este foarte puţină prostituţie – iar cea care există este practicată de tailandeze de obicei. Aşadar, în afară de femei uşoare, poţi obţine orice în Vang Vieng. De obicei ţi se prezintă direct un meniu, unde sigur o să găseşti nişte special pizza sau happy shake, pe lângă nişte cave tubing, carting, kiting sau cine ştie ce alte activităţi aventuroase de vacanţă. Ştiu, din aceste fotografii nu pare deloc că ar fi posibil aşa ceva în perfecţiunea acesta montană, dar am preferat să facem poze doar cu lucrurile care ne-au încântat – cele cu dezmăţ nu şi-ar fi avut rostul aici.
Pe lângă faptul că am evitat fotografierea tinerilor albi în diverse stadii de comă alcoolică, am preferat să ne delectăm cu diverse activităţi de vacanţă, printre care şi ritualicul tubing pe râu. Tubing, precum îi sugerează şi numele, este plutitul într-o cameră de roată de camion. În Vang Vieng puteai sa porneşti de la 4 km amonte ca să ajungi până după-amiază înapoi în sat, cu opririle de rigoare la cele 6-7 baruri de pe râu, toate dotate cu propriile reduceri la găletuşe cu alcool şi diverse jocuri acvatice extreme.
Ca de exemplu acest tobogan care duce fix in mijlocul râului maro.
Aici era o pernă cu aer pe care se sărea de la înălţime ca cineva să fie proiectat în apă. De asemenea, avem în imagine un clasic exemplu de grup de tuberi relaxându-se.
Toboganul dintr-o altă perspectivă şi un curajos care n-a stat mult pe gânduri.
După ce ne-am dat cu tuburile şi ne-am oprit pe la fiecare trambulină/tiroliană/pernă/tobogan/leagăn, am căzut de acord că vom rămâne mai multe zile în Vang Vieng ca să îi explorăm împrejurimile. Datorită faptului că ne plimbam pe motorete, am dat din întâmplare peste o bucată de râu unde nu mai fusese demult vreun turist, şi am revenit la ea aproape în fiecare zi.
Ploua câte puţin în fiecare după-amiază, dar se usca instant pământul. Pe urmă venea ceaţa, acompaniată de nişte nori mari şi graşi de peste munţi.
Pe măsură de descopeream vecinătăţile Vang-Viengului, mai dădeam din când în când peste câte o gaşcă de turişti în căutare de adrenalină via efort minim.
N-am făcut prea multe poze în VV – era un coşmar aparatul cărat în drybag pe motoretă în fiecare zi – aşa că hai să vă arăt şi un alt fel de activităţi acvatice, de data aceasta într-o cascadă incredibilă din Luang Prabang.
O cascadă cu cea mai albastră apă curgătoare din câte am văzut vreodată.
Cascadă în care se sărea de pe o sfoară legată de un copac.
Eu am preferat să mă uit atentă la turişti, în principiu pentru că nu suport să am apă în nas şi urechi. Fără nici o îndoială a fost o decizie bună, pentru că m-am bucurat îndelung de cascadă urcând dintr-o piscină în alta până aproape de izvor. Din păcate, nu eram singură, pentru că roiau zeci de turişti încontinuu în jurul meu – sincer, m-ar fi mirat foarte tare să nu fi fost puhoaie de oameni la cascadă la orice oră din zi.
- va urma -
Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogul ei, http://blisique.tumblr.com/
Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu