BLOG ENCICLOPEDIC 09 -Calator pe mapamond

Melk - marea abaţie de pe malul Dunării Autor: Claudia Moşoarcă

2012-03-09T04:33:00.000-08:00

Urcată pe o stâncă de pe malul Dunării austriece, Abaţia Melk liniază văzduhul cu galbenul, albul şi portocaliul zidirii sale impunătoare. De o priveşti de la o uşoară depărtare, mai ales de pe malul celălalt al fluviului, clădirea acestei vechi mânăstiri benedictine pare o fortăreaţă greu de cucerit. Abia după ce îi străbaţi curţile, sălile cu bogăţii, biblioteca şi biserica, poţi recunoaşte aici stăpânitorul absolut, intrat în drepturi depline după o victorie de acum aproape 1000 de ani: spiritul religios.

Între Viena şi Salzburg, autostrada A1 şi fluviul Dunărea şerpuiesc agale printre peisaje câmpeneşti de un farmec aparte. Mica localitate Melk se integrează fără capricii în natura romantică, peste care secolele au trecut nepăsătoare. În 976, zona aceasta, deja organizată ca marcă (provincie de graniţă), fusese încredinţată marchizului Leopold I, din familia Babenberg, pentru ca acesta să organizeze apărarea populaţiei locale în faţa atacurilor venite dinspre estul ungar. Fortăreaţa din Melk va rămâne timp de 100 de ani reşedinţa acestei familii nobiliare austriece. Leopold al II-lea va da acest castel călugărilor benedictini de la Lambach, aceştia stabilindu-şi aici noua abaţie, ai cărei proprietari credincioşi sunt şi în ziua de azi. În secolul al XII-lea, ei au deschis o şcoală monastică, cu o bibliotecă ce va deveni celebră pentru colecţia de manuscrise. Se ştie că Umberto Eco s-a documentat aici pentru romanul său "Numele trandafirului" şi, în semn de apreciere, a dat numele "Adso von Melk" unuia dintre personajele principale, anume tânărul ucenic al călugărului franciscan William de Baskerville, însărcinat cu investigarea morţii unor monahi dintr-o mânăstire din nordul Italiei.

În secolul al XV-lea, abaţia Melk va fi centrul unei reforme religioase care a cuprins Austria şi sudul Germaniei. După războiul cu turcii, între 1702-1736 mânăstirea va fi reconstruită în bogatul stil baroc, ce poate fi admirat astăzi în forma lui curată: o construcţie cu patru laturi simple şi totuşi armonioase, ocupând stânca neregulată. Cele două aripi lungi ale mânăstirii se unesc printr-o terasă curbată, în spatele căreia faţada bisericii aduce în prim plan turnurile gemene elegante, încadrând domul mare din planul îndepărtat.

Turul simplu sau cu ghid al Mânăstirii Melk urmează acelaşi lung traseu: Sala Benedictină, Curtea Prelaţilor, Scările Imperiale, Camerele Imperiale, astăzi sălile de expoziţie, Sala de Marmură, Terasa, Biblioteca, Biserica şi Curtea lui Coloman. Plimbarea se sfârşeşte în grădinile abaţiei, unde un restaurant cu o capacitate de 600 de persoane aminteşte că, dintre puţinele venituri ale abaţiei, cel din turism are un rol foarte important.

Dinspre orăşelul cu atmosferă medievală, intrarea la abaţie se face pe aşa-numitele "Scări ale cerşetorilor", ce dau într-un portal flancat de statuile Sfinţilor Leopold şi Coloman. Acesta din urmă, un călugăr irlandez condamnat la moarte în 1012 după ce a fost confundat cu un spion, a devenit primul patron spiritual al mânăstirii, mormântul lui aflându-se aici. În curtea largă ce se deschide în spatele porţii, se văd faţada estică a abaţiei, cu însemnele heraldice, intrarea vizitatorilor în stânga şi, în dreapta, unul dintre vechile turnuri Babenberg ale fortăreţei medievale.

Din Sala Benedictină, cu frumoasa ei frescă de pe tavan, se pătrunde în curtea interioară numită a Prelaţilor, cu statui ale apostolilor şi profeţilor. Forma de trapez, cu baza mică în faţa sălii şi având deasupra silueta domului, dă impresia că adâncimea curţii este mai mare.

Scările Imperiale fac legătura cu sălile de expoziţie din aripa imperială a abaţiei, străbătută de un coridor lung de 196 m, aproape cât întreaga latură de sud. Muzeul, deschis aici în 2001 după un nou design, se întinde în 11 săli cu teme diverse, ce reprezintă o trecere artistică prin trecutul şi prezentul mânăstirii. Icoane, tablouri, veşminte, crucifixuri, statui, obiecte de ceremonie, manuscrise etc. se adaugă spaţiilor cu decoraţii deosebite, iar câteva mici "comori" reţin, în mod deosebit, atenţia vizitatorilor: un vechi cufăr de tezaur, cu o încuietoare remarcabilă, vasul Sfântului Ulrich ori macheta excelentă a mânăstirii.

Sala de Marmură a fost folosită pentru primirea oaspeţilor şi pentru ocaziile festive din perioada imperială. În ciuda numelui acestei încăperi pretenţioase, doar cadrele uşilor sunt din marmură de Salzburg. Frumoasele fresce de pe tavan au fost realizate de Paul Troger în 1731.

Pentru a ajunge la Bibliotecă, se traversează terasa largă, cu vedere minunată spre Dunăre şi asupra centrului vechi al Melk-ului. Când vremea este însorită, crestele munţilor se adaugă verdelui apei şi pădurilor.

Biblioteca abaţiei înseamnă o minunată împletire de artă decorativă cu remarcabila colecţie de carte: aproape 100.000 de volume, din care 750 de incunabule (tipărituri dinainte de 1500), 1700 de lucrări din secolul al XVI-lea, 4500 din secolul al XVII-lea, 18.000 din secolul al XVIII-lea. Din cele 1800 de manuscrise, cele mai valoroase datează din secolul al IX-lea. O scară îngustă şi în spirală te coboară din Bibliotecă direct în biserică.

Fiindcă pentru benedictini rugăciunea reprezintă cel mai important moment, Biserica mânăstirii a concentrat artistic devoţiunea de zi cu zi. În auriul intens al altarului, roşul pal al coloanelor şi vibrantele culori ale frescelor, interiorul transpune măreţia şi triumful simţirii religioase.

Finalul impresionant al turului abaţiei, datorat acestei biserici interioare, întregeşte viziunea asupra ansamblului baroc: o construcţie impunătoare, asemenea celei sociale şi religioase pe care o realizează călugării benedictini în societatea de azi. De peste 900 de ani, abaţia îţi face simţită prezenţa în comunitatea austriacă şi dincolo de graniţe. Peste 900 de tineri frecventează cele 34 de clase cu diferite specializări: limbi moderne şi clasice, ştiinţe naturale, muzică, arte frumoase. Câteva sute de mii de turişti se opresc an de an în Melk, doar pentru a vizita mânăstirea. Sunt doar puţine date. Dincolo de ele, stă una dintre marile şi frumoasele abaţii ale lumii, strajă pe Dunăre şi refugiu pentru credinţă.

Calatorie placuta!

2012-03-09T04:10:00.000-08:00

2012/3/7 Subject: Calatorie placuta! To:

Daca o sa apesi pe fiecare link de mai jos , o sa te poti plimba prin fiecare tara, in orice oras doresti ....este frumos si interesant ....

Cape Town – fotbal si turism la capatul lumii

2012-03-06T09:04:00.000-08:00

Opt partide, cinci in faza grupelor, una in 8-imi, una in sferturi si o semifinala, va gazdui stadionul Green Point din Cape Town, centrul de atractie al orasului sud-african pe perioada Cupei Mondiale la Fotbal 2010... un regal fotbalistic in orasul numit, pe drept cuvant, Capitala Turismului Africii de Sud. Iar in ceea ce priveste turismul in Cape Town, cifrele vorbesc de la sine, circa 1,6 milioane de turisti (jumatate din intreaga populatie locala) viziteaza orasul anual, profitul inregistrat de pe urma acestora fiind de aproximativ 1,2 miliarde - da, ati auzit bine - miliarde, de Euro... iar autoritatile se asteapta ca in anul 2010 toate aceste cifre sa se dubleze.

In acest articol:: Pe urmele vechilor exploratori; Capitala turismului african

Pe urmele vechilor exploratori

Nimeni nu stie cat de vechi este momentul in care primii oameni s-au stabilit in sudul Africii de Sud, in ceea ce mai tarziu avea sa devina Cape Town. Pesterile din imprejurimi a scos la iveala urme datand inca de acum 15.000 de ani desi, convingerea generala a antropologilor este aceea ca primii oameni au aparut in aceasta parte a lumii cu mult, mult inainte de dovezile gasite pana in prezent. Cert este ca prima atestare scrisa ii apartine navigatorului portughez Bartolomeo Diaz, in anul 1488, atunci cand acesta a botezat locul cu numele de Cabo das Tormentas (Capul Furtunilor), nume schimbat mai tarziu in Cabo da Boa Esperanca (Capul Bunei Sperante), datorita optimismului trezit in inima portughezilor cu privire la descoperirea rutei sudice catre Indii.

Lui Diaz i-a urmat exploratorul Vasco da Gama, noua ani mai tarziu, in 1497, dar niciun european nu a incercat sa intemeieze o colonie in sudul Africii pana in anul 1652, atunci cand olandezul Johan Anthoniszoon "Jan" van Riebeeck, un angajat al Companiei Indiilor olandeze de Est, a luat initiativa crearii unui port de aprovizionare pentru navele ce se indreptau catre Indii. Atunci a inceput si drama nativilor khoekhoe, ramura locala a bosimanilor, ce au fost nevoiti sa isi paraseasca locurile natale in favoarea europenilor nou veniti. Si tot atunci a inceput si uriasul export de sclavi adusi din Indonezia si Madagascar pentru a suplini lipsa fortei de munca a colonistilor olandezi. In fapt, miile de sclavi adusi in acele vremuri reprezinta urmasii unei mari parti a populatiei locale de astazi.

Dezvoltarea portului a fost una sinuoasa, de multa ori greoaie, situatie care s-a schimbat radical odata cu preluarea portului de catre britanici si cu descoperirea diamantelor si a aurului din zona, in secolul al XIX-lea. Exodul urias al aventurierilor si cautatorilor de aur din acea perioada, alaturi de dezvoltarea extrem de rapida a orasului, a facut ca, in mai putin de 100 de ani, Cape Town sa devina capitala legislativa a Africii de Sud. Si tot de la Cape Town pleca, odata cu primul discurs al lui Nelson Mandela, si valul schimbarilor care aveau sa aboleasca pentru totdeauna apartheidul si sa aduca in fruntea Africii de Sud primul presedinte de culoare.

Capitala turismului african

Odinioara, Cape Town era un loc de rau augur pentru marinari. Furtunile dese, sutele de epave esuate pe recifele de corali sau intre stancile insulelor din apropiere, curentii si valurile puternice, au facut din aceasta mica, pe atunci, localitate, casa miticei corabii fantoma Olandezul Zburator. Doar aici gasisera marinarii un echivalent al casei mortilor in care fantomele camarazilor lor se intorceau ca sa ii ia cu ele pe cei vii.

Apoi, Cape Town a devenit un veritabil El Dorado... Aurul si diamantele, unele dintre cele mai mari de pe glob, au adunat sute de mii de aventurieri aflati in cautarea norocului la capatul lumii. Mult mai tarziu, sud-africanii liberi au inteles ca adevaratul aur si adevarata valoare a tarii lor sta in insasi frumusetea ei. De aceea, astazi, Cape Town este cea mai importanta destinatie turistica a Africii de Sud si una dintre cele mai profitabile, din acest punct de vedere, din toata Africa. In aceeasi ordine de idei, va invitam la un scurt periplu prin ceea ce a dus faima Cape Town-ului in lumea turismului international...

Salbatica Africa de Sud - chiar daca sudul Africii de Sud nu este cea mai cautata zona pentru un safari, puteti sa traiti momente unice in salbaticia parcurilor nationale aflate chiar in preajma orasului. Fairy Glen, una dintre atractiile majore ale Cape Town-ului, se afla la doar o ora de mers cu masina fata de oras. Este, cu siguranta, locul ideal pentru a experimenta pe viu o intalnire cu Cei Cinci Uriasi salbatici ai Africii. Iar daca vreti sa traiti senzatia pe care o da o seara petrecuta printre lei, nu va ramane decat sa vizitati, la doar o ora si jumatate distanta de Cape Town, parcul Drakenstein Lion. Nu sunt uitati nici cei care adora catararile pe munte. Parcul National Table Mountain va ofera tot ceea ce va poate trece prin minte in materie de escaladari montane si birdwatching. In plus, doar aici puteti sa vizitati coloniile de pinguini din Africa de Sud.

Shopping-ul - Uitati de Paris, Londra, Viena sau Roma. Anul acesta, cumparaturile se fac in Cape Town, unul dintre cele mai mari centre comerciale ale lumii. Este vorba de asa numitul Canal Walk Shopping Centre, locul in care se regasesc peste 400 de magazine si mall-uri care se intrec in oferte si reduceri pentru turisti. Si daca nume precum Puma, Pringle of Scotland, Sissy Boy, Adidas, La Senza, Nike, Lacoste, Jeep, Levisons, Hugo Boss, Rockport, Nike, Soviet, Diesel, Nine West, Morgon de Toi, Accessorize, Fossil, The Body Shop, Uzzi, Timberland, Guess, Canterbury, Ecko Unltd, Converse, Mango sau Crabtree & Evelyn va spun ceva, atunci trebuie sa stiti ca toate acestea, si nu numai, va dau intalnire in Cape Town. Si, ca si cum nu era de ajuns, trebuie sa stiti si faptul ca in Cape Town se afla cea mai mare selectie de magazine specializate din toata emisfera sudica, fapt ce vorbeste de la sine despre calitatea produselor si serviciilor ce se regasesc in Canal Walk Shopping Centre.

Galeriile de arta - Peste 100 de galerii de arta asteapta sa fie descoperite in Cape Town. Majoritatea reflecta cultura sud-africana si se adreseaza tuturor acelora care vor sa simta, indeaproape, influentele bosimanilor sau zulusilor. Este, practic, o fereastra catre o lume care, multora dintre noi, ne este complet necunoscuta.

Bucataria sud-africana - Se spune ca savoarea unica a bucatariei sud-africane este data de modul in care maestrii bucatari din acest colt de lume reusesc sa imbine condimentele, un secret pastrat cu sfintenie de aceeasi bucatari care castiga sume fabuloase in unele dintre cele mai renumite restaurante ale lumii, restaurantele din Cape Town. Urme ale acestei bucatarii merg inapoi in timp cu sute de ani, atunci cand colonistii olandezi au adus sclavi din Sumatra pentru a suplini lipsa fortei de munca din fermele si gradinile ce trebuiau sa aprovizioneze corabiile din ruta catre Indii. Sclavii au adus cu ei condimentele asiatice (usturoiul, coriandrul, mustarul, menta, anasonul, curcuma, chimenul dulce, chimionul, nucsoara, sofranul sau cuisoarele; asta ca sa numim numai o parte dintre ele) si le-au imbinat cu ceea ce le oferea Africa de Sud. Astfel se nasteau specialitatile denningvleis - pulpa de miel, gatita la foc mic, cu mirodenii si otet, unul dintre cele mai apreciate feluri ale bucatariei sud-africane; oumens onder die kombers (batranul sub patura) - carne tocata si puternic condimentata, impachetata in frunze de varza; sau bobotie - chiftelute cu usturoi, sultana, migdale, frunze de dafin si alte mirodenii, totul garnisit cu crema de oua.

Epavele medievale - Inca din era navigatorilor portughezi, capul numit odinioara Capul Furtunilor si-a cerut tributul, tragand pe fundul oceanului mii de corabii. Specialistii au identificat, pana in prezent, peste 2500 de epave, din aproape 40 de tari diferite, dar sunt convinsi ca in mormantul de ape se afla cu mult mai multe. Unele dintre ele au fost scoase pe tarm, dar cele mai multe pot fi admirate in locul in care au fost zavorate pe veci. Nu trebuie decat sa cereti un permis de scufundare de le centrul aflat chiar in apropierea plajei si sa va lansati intr-un scuba-diving cum doar o data in viata puteti experimenta.

Stadionul Green Point - Peste 450 de milioane de euro au investit autoritatile din Cape Town in renovarea si aducerea la standarde de lux ale uneia dintre minunile arhitecturale din lumea sportului... Stadionul Green Point. Redus de la 70.000 la 55.000 de locuri, stadionul care gazduieste 8 meciuri ale Cupei Mondiale la Fotbal din acest an, inclusiv o semifinala, are o vedere superba catre masivul Table Mountain si a fost vopsit in culorile translucide ale norilor care stau vesnic pe coastele muntilor din apropiere. Mai mult, arhitectii germani care s-au ocupat de intregul proiect au realizat un acoperis revolutionar, care stocheaza apa pe care o refoloseste pentru a alimenta mai multe fantani arteziene din preajma stadionului.

Podgoriile - Desi pe piata vinurilor din Romania, vinurile sud-africane au intrat destul de recent, trebuie spus ca, pe plan international, ele rivalizeaza indeaproape cu soiurile deja celebre din Franta, Italia sau Grecia. Le puteti incerca savoarea, intr-un cadru de vis, la poalele masivului Table Mountain, la numai 45 de minute distanta de Cape Town. Statisticile arata ca podgoriile sud-africane au devenit o adevarata Mecca pentru turisti, astfel ca ele au fost incluse in majoritatea itinerariilor turistice din aceasta tara. In plus, pe aceleasi rute, sunteti purtati catre mai multe muzee, restaurante sau catre hoteluri de lux in care sa va petreceti o seara sau doua in aroma unica a strugurilor. Poate ca asta ar trebui sa fie o lectie pentru intreprinzatorii care vad in podgoriile romanesti doar o fabrica de bani si mai putin o destinatie cu un potential turistico-istoric deosebit.

Plajele - Ultimele, dar nu cele din urma, plajele din Africa de Sud va ofera senzatii pe care nu le puteti trai in alta parte a lumii. De ce? Pentru ca, la Cape Town, in aceeasi zi, puteti vizita cel putin cinci sau sase plaje diferite, fiecare dintre ele cu o alta clima si o alta atmosfera. Temperaturile variaza, in functie de zona, de la reci la foarte calde, astfel ca nu vi se va mai parea ciudat ca dimineata sa va imbaiati, in apropierea coloniilor de pinguini, in ape a caror temperatura nu depaseste, in medie, 13 grade Celsius; in timp ce seara, pe o alta plaja, sa va bucurati de temperaturi similare cu cele din nordul Mediteranei. Valurile uriase sunt ideale pentru cei care doresc sa isi incerce veleitatile de surferi in timp ce restaurantele de pe coasta va stau la dispozitie cu absolut tot ceea ce va puteti dori.

Cu Trenul Albastru pe intinderile Africii Autor: Mihaela Stanescu

2012-03-06T09:00:00.000-08:00

Un tren strabate, cu 90 km/h, marile campii ale Continentului Negru, lunecand prin peisajul de savana, a carui culoare constrasteaza cu albastrul de safir al “omizii” mecanice. In jurul lui, se intinde natura africana – vasta, intensa, plina de viata - iar inauntru, in vagoane, e comprimata o lume cu totul diferita: o lume - creata de om - a luxului, confortului si elegantei superlative.

Ceea ce este Orient Express in Europa, este Trenul Albastru in Africa.

E unul dintre cele cateva trenuri de lux care circula pe planeta, plimbandu-i pe privilegiatii acestei lumi intr-un hotel miscator de 5 stele, dand oaspetilor prilejul de a savura - printre alte placeri - contrastul frapant dintre privelistile naturii si mica lume artificiala somptuoasa din interiorul trenului.

Pe un traseu de 1.600 kilometri, intre Pretoria si Capetown (ruta sa de baza), trenul strabate intinsele campii ale Africii de Sud, intr-o calatorie de 27 de ore, ce include si o "pauza" de cateva ceasuri, pentru o excursie la o luxuoasa "lodge" sau un safari, in cautarea animalelor care au facut faima acestei bucati de lume.
Iar dupa ce oaspecii au admirat megafauna Africii, petrecerea continua cu distractiiile de la bord: mica lume artificiala din vagon este atat de imbietoare, incat singura dificultate este sa alegi dintre placerile puse la dispozitie.

Vrei sa mananci? Mancarea e, bineinteles, la nivelul unui hotel de lux - gustoasa, aratoasa, servita impecabil.

Vrei sa mergi la cumparaturi? Trenul are un mic magazin (tot de lux, evident) unde poti privi si cumpara fel de fel de lucruri frumoase si/sau scumpe - obiecte de artizanat si arta africana, haine, bijuterii (doar Africa de Sud e unul dintre marii producatori de aur si pietre pretioase!)
Vrei sa te relaxezi citind, conversand tihnit cu insotitorii ori savurand un cocktail sau o cafea, un trabuc sau un coniac? Gasesti doua saloane somptuos decorate, un bar bine garnisit, personal de serviciu stilat, mobilier confortabil si o biblioteca. Poti sa joci carti, sau sa te uiti la televizor, sau sa motai, pur si simplu, leganat de sunetul ritmic si monoton - glasul rotilor de tren. Cand te apuca somnul de-a binelea, te muti in camera ta.

Peste zi, camera e un fel de salonas - al tau si numai al tau -, cu o canapea comoda si tot ce-i mai omului ca sa se simta bine. Seara, vine un valet care transforma, numaidecat, salonasul in dormitor: canapelele Trenului Albastru au fost special proiectate pentru a se metamorfoza instantaneu in paturi imbeitoare, gata imbracate cu asternuturi fine.
Dormitoarele sunt micute - n-au cum fi altfel, in spatiul limitat al trenului - dar sunt (si ele) un concentrat de lux - materiale elegante si design condimentat cu note coloniale si etnice; si tot asa sunt si baile, cu o tusa de splendoare africana, ce poate parea usor excesiva (ma rog, chestie de gust) - de pilda, robinetele sunt aurite, ca sa sporeasca (daca mai era nevoie) impresia de fast.
Teoretic, la bordul trenului se poate si lucra - inchipuiti-va, are si o sala de conferinte! - desi nu stiu cine ar avea chef s-o faca. (Dar, cine stie, poate ca, intr-un anumit context, merita sa tocmesti un asemenea vehicul de lux ca sa tii o sedinta cu partenerii de afaceri…)

Cu Trenul Albastru poate calatori oricine si-a cumparat bilet (regim obisnuit), dar poate fi si inchiriat in intregime (in regim charter), pentru un anumit eveniment - o nunta, de exemplu. Rutelor obisnuite (Pretoria - Capetown si Capetown - Pretoria) li se pot adauga si altele, la alegere. Exista, de pilda, o ruta alternativa spre Parcul National Kruger, o mostra de natura africana salbatica, splendida, unde parca s-a adunat tot ceea ce e magnific in materie de fauna africana. O alta ruta (internationala, de data aceasta) duce spre Cascada Victoria, una dintre cele mai mari si spectaculoase caderi de apa din lume, asezata pe fluviul Zambezi, intre doua tari - Zambia si Zimbabwe. Are 108 m inalitime si peste 1.700 m latime, candidand la titlul de cea mia mare cascada a lumii.
Si se pot negocia si alte rute, cu singura conditie ca tehnologia caii ferate respective sa se potriveasca deplin cu tehnologia Trenului Albastru.
Sofisticata tehnologie, de altfel; Trenul Albastru a fost proiectat pentru confort si, de la frane si suspensii pana la climatizare si iluminat, totul a fost gandit pentru a face voiajul cat mai agreabil norocosilor pasageri.

Cat costa o calatorie de la Capetown la Pretoria?

Pretul pentru o persoana, in camera dubla, este cuprins intre 10.930 rand (asta e moneda Africii de Sud) si 14.685 rand (adica intre 1.200 si 1.615 euro, aproximativ), in functie de sezon si de categoria camerelor. (Incredibil, dar chiar si acest tren are clase: camerele Luxury sunt cu o clasa peste cele zise De Luxe, adica sunt putin mai mari, au niste bai dotate cu cazi incapatoare - suna ciudat, dar sa nu uitam ca e vorba de un tren: fiecare jumatate de metru in plus ori in minus conteaza mult - si au cate o instalatie proprie de entertainment, cu o selectie de CD-uri cu muzica si DVD-uri cu filme).

In pret sunt incluse o noapte de cazare in tren si tot ceea ce mananci si bei la bord, cu exceptia sampaniei frantuzesti (?!) Ei, lasa, ca n-ai nevoie de sampanie, mai bine incerci vinurile sud-africane, pentru ca, printre alte atractii, Africa de Sud e si un mare producator si exportator de vinuri - al optulea producator mondial!)

Trans-tibetanul – Trenul extremelor Autor: Nicu Parlog

2012-03-06T08:57:00.000-08:00

De o bună bucată de timp, China parcă a încetat să ne mai surprindă. Pare că nu există încercare sau făptuire pe care milenarul şi ambiţiosul popor chinez să nu o ducă la bun sfârşit.

Dincolo de bancurile cu chinezi sau ultimele estimări asupra grandorii şi puterii aproape nelimitate a Beijingului, noul lider mondial a reuşit construirea celei mai impresionante şi mai dificile căi ferate din lume. Străbătând asprul şi ostilul podiş tibetan, linia feroviară care leagă acum ultramodernul Beijing de legendara Lhasa pecetluieşte încă o dată strânsoarea de fier a Chinei asupra Tibetului.

Tibet - sălbaticul, misticul, misteriosul şi martirul Tibet...

Tibetul rămâne un loc al extremelor, un loc al controverselor politice, religioase şi ideologice, un loc al înţelepţilor şi al doctrinelor religioase ridicate la rang de politică oficială, un loc al masacrelor şi torturii, un loc în care occidentali debusolaţi vin să-şi umple golul şi deşertăciunea din suflete cu o religie şi o cultură pe care nu o pot asimila, dar prin care speră se mântuie de consumism şi de derizoriul inerent decadenţei spirituale vestice. Pentru ochiul celui care-i calcă pentru prima dată pământul arid, rece şi stâncos, Tibetul este un loc mai degrabă intens, decât frumos.

Cer adânc şi tăios de albastru, nori albi răzleţi, pajişti nesfârşite şi unduitoare, presărate cu siluetele miţoase ale yacilor, deşerturi acoperite de pietre şi zăpezi uitate de timp.

Este, totodată, un tărâm cumplit de aspru şi unde puternica trăire religioasă nu a fost supusă cu totul de demonul roşu al ateismului chinez. Uriaşele Gompa, temple-mănăstiri budiste de rit Vajrayana, care au rezistat distrugerilor din perioada "Revoluţiei Culturale" şi furiei chinezilor împotriva unui pământ străin, sunt încă populate de mii de călugări, fiind păzite de câinii uriaşi ai păstorilor tibetani. În ultimele decenii, guvernele chineze au sprijinit o masivă pătrundere a chinezilor de etnie Han, pentru a slăbi astfel consistenţa elementului etnic originar tibetan.

Recent, Tibetul a fost prins şi el în tăvălugul globalizării.

La data la care scriu aceste rânduri, Tărâmul Zeilor se modernizează şi se dezvoltă în ritm alert, fiind presărat de mall-uri şi trekkeri veniţi din toată lumea, care îşi plimbă absenţi trupurile îmbrăcate în echipamente scumpe din Gore-Tex.

De-a lungul istoriei sale milenare, Tibetul a fost un stat eminamente religios, care a coexistat cu China sub diverse forme de autonomie şi control. Din anul 1950, a fost invadat şi anexat samavolnic de China comunistă, iar din 1965 este administrat oficial de Beijing, sub titulatura de Regiunea Autonomă Xinjiang.

De fapt, Tibetul istoric nu se restrânge de loc în graniţele Xinjiang-ului de astăzi. Fideli principiului Divide et impera, comuniştii au rupt bucăţi din Tibetul istoric, incluzându-le în privinciile chineze Gansu, Qinhai, Sichuan şi Yunnan - aşa, ca o măsură preventivă împotriva unei ipotetice reuniri a Regatului Zăpezii, cum era denumit de antici.

Pe scurt, Tibetul este şi astăzi o regiune puţin populată, de aproximativ şase ori mai întinsă decât România. Are o înălţime medie de 4.900 metri, găzduieşte lacul de la cea mai mare altitudine din lume (Manasarovar) şi este mărginit la sud de lanţul Himalayei, la vest de deşertul Karakorum, la est de Munţii Tangkula, iar la nord de Munţii Kunlun şi Nan Shan, precum şi de deşertul Takla Makan. Acelaşi Tibet este locul de unde izvorăsc unele dintre marile fluvii ale lumii, amintind aici Gange, Indus, Brahmaputra şi Yangtze.

Astăzi, aproape 2 milioane de etnici tibetani mai trăiesc în Tibet. Alte 4 milioane populează provinciile adiacente. Populaţia non-tibetana din uriaşul podiş muntos este alcătuită din rezidenţi permanenţi chinezi, o altă populaţie flotantă de chinezi care vin aici să muncească, aceştia din urmă fiind chinezi din Sichuan şi musulmani de etnie Hui. Restul populaţiei din Tibet este însă formată din soldaţi chinezi şi trupe paramilitare, gata pregătite pentru înăbuşirea oricărei forme de revoltă. Cu orice mijloace...

Cu toate acestea, ţinând cont că Tibetul a fost dintotdeauna una dintre cele mai înapoiate şi sărace provincii din China, cu o rată foarte mare a analfabetismului, autorităţile chineze au făcut în ultimii ani eforturi considerabile pentru a îmbunătăţi standardele de viaţă de aici, încurajându-i pe tibetani să se lanseze în turism.

În ciuda acestor măsuri aparent pozitive, mulţi etnici tibetani rământ suspicioşi în privinţa intenţiilor chinezilor, dorindu-şi ca aceştia să plece cât mai repede şi să lase Tibetul locuitorilor lui de drept.

Tibetanii au rămas critici în special faţă de eforturile Beijingului de suprima limba şi cultura tibetană, faţă de tratamentul la care este supus actualul Dalai Lama şi mai ales faţă de pătrunderea în masă a etnicilor Han.

Vizitatorii străini, în speţă occidentali, au nevoie de un permis special, iar valabilitatea acestuia se schimbă în funcţie de situaţia politică curentă din Tibet. În ultimii ani, guvernul de la Beijing a încurajat vizitarea Tibetului. Recent, au fost cheltuiţi circa 30 milioane USD pentru modernizarea şi extinderea Aeroportului Gongkar din Lhasa, cel mai mare din Tibet; mănastirile au fost reamenajate, iar cireaşa de pe tort este un tren ultramodern care străbate vijelios Tibetul şi care a fost dat recent în folosinţă.

Trenul care a tăiat Tibetul

Conform prestigioasei şi verificabilei Guiness Book of Records, noua cale ferată din Tibet deţine deja două recorduri mondiale, care se pare că nu pot fi doborâte niciodată. Primul vizează secţiunea de 13 kilometri dintre Khaleb şi Xinji-fu, situată la înălţimea de 6.096 metri, iar al doilea are în vedere gara din T'e-li-mo din sudul Tibetului, gară construită la altitudinea de 6.035 metri.

Titanica cale ferată Qinghai-Xijang, cum figurează în limba chineză, sau Mtsho Bod Lcags Lam, cum o denumesc tibetanii, conectează capitala Lhasa cu Golmund, oraş din provincia Qinghai. A fost dată în folosinţă în luna iulie a anului 2006, detronând, cu această ocazie, linia ferată dintre Lima şi Huancayo din Peru, care atinge "doar" 4.800 metri altitudine, comparativ cu cei 5.072 metri înălţime mediei ai căii ferate Qinghai-Xinjiang.

Noua "recordmenă" mondială scurtează considerabil distanţa dintre Golmund şi Lhasa. Dacă, înainte de inaugurare, distanţa era acoperită în 3 zile, acum, prin intermediul trenului extrem, poate fi parcursă în circa 15 ore.

Linia ferată de mare altitudine are o lungime totală de 1.142 km. Trenul care o străbate este unul anume construit pentru condiţiile aspre din platoul tibetan. Locomotivele tip Diesel au fost fabricate de GE în Pennsylvania, iar vagoanele de pasageri sunt de producţie chineză, de tip 25T.

Datorită altitudinii ridicate şi temperaturilor scăzute, vagoanele sunt de construcţie specială, fiind presurizate precum cabinele de avion, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de puternicele raze ultraviolete. Fiecare loc din compartiment este prevăzut cu mască de oxigen. Fostul premier chinez, Zhu Rongji, îl numea cu mândrie nedisimulată: "Un proiect fără precedent în istoria umanităţii".

Construcţia liniei a început în anul 2001, după finisarea anterioară a tunelurilor şi securizarea porţiunilor de permafrost peste care urma să treacă trenul în viteză.

Astăzi, trenul trece peste 675 poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost.

Ca o notă interesantă, întreaga distanţă de la Golmund la Lhasa este străjuită de 45 de gări, dintre acestea un număr de 38 fiind fără personal uman, monitorizate doar de centrul de control din Xining. Chinezii intenţionează ca la anul să mai inaugureze alte 13 gări, aflate în prezent în lucru.

Cel care a avut acestă idee de proporţii a fost însăşi părintele Chinei comuniste, celebrul personaj istoric Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955. Doar că planurile au fost abandonate din lipsă de bani şi ingineri instruiţi.

Conform autorităţilor chineze, calea ferată va fi folosită în principal pentru transportul turiştilor şi al resurselor minerale excavate din Tibet. Partizanii noului drum de fier susţin că inaugurarea acestuia va ajuta economia locală prin faptul că importul şi exportul produselor de primă necesitate vor fi impulsionate şi va duce astfel la scăderea preţurilor.

Ce se ştie sigur, este că drumul de fier va ajuta guvernul chinez să exploateze bogatele depozite naturale de cupru şi fier din Tibet.

De fapt, ca o paranteză edificatoare, primii pasageri ai trenului erau prospectori de aur şi minereuri, precum şi petrolişti.

Criticii, pe de altă parte, consideră că trenul va ajuta mai mult companiile chinezeşti decât pe etnicii tibetani. Tot ei susţin că astfel vor veni mai mulţi chinezi în Tibet.

Problema cea mai mare constă în lovitura gravă dată companiilor locale de camioane care transportau bunuri în Tibet, precum şi garajelor, service-urilor, hotelurilor şi pieţelor care deserveau şoferii de camioane. În plus, un alt semnal de alarmă a fost tras de ecologişti, care se tem de impactul căii ferate asupra mediului ambiant, precum şi de un aflux sporit de braconieri, care au astfel la îndemână un eficient mijloc de transport.

Deosebit de interesantă este, în acest context, opinia unui student tibetan:

-"Calea ferată va da o nouă lovitură mortală culturii noastre. Nu am nicio îndoială. Dar nu putem rămâne înapoiaţii Chinei. Această schimbare venea oricum, mai devreme sau mai târziu. Depinde doar de noi să ne păstrăm identitatea, orice s-ar construi sau nu pe viitor."

Trenul şi linia ferată au fost inaugurate într-o ceremonie fastuoasă, în stilul celebrărilor grandomane de sorginte chinezească. Ceremonia a fost transmisă de mai multe televiziuni, iar Hu Jintao, preşedintele chinez în exerciţiu, a tăiat o gigantică panglică roşie la Golmund. Mii de dansatori şi muzicanţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale tibetane şi chinezeşti cântau şi dansau de zor în momentul de apogeu, când locomotiva a pornit din gară, trăgând încet cele 16 vagoane.

Dar puţini tibetani călătoresc cu trenul. Pentru ei, biletul este încă mult prea scump.

Sursă hartă: Wikipedia

Lungul drum spre Lhasa Autor: Răzvan Marc

2012-03-06T08:52:00.000-08:00

Motto: În Tibet am întâlnit chinezi şi tibetani. Zâmbeau cu toţii. Din motive diferite. Eu am făcut poze.

Episodul 1: Zhangmu - două perechi de palme şi un bun venit în China

Au fost două ţipete mai groase, urmate de două mai ascuţite, după care jap-jap, jap-jap, două perechi de palme şi linişte. Iar eu am auzit toate acestea ţinând uşa de la WC unei domnişoare din grup care urma să-mi ţină uşa mie după ce termina înăuntru. Eram într-un hotel din Zhangmu, primul oraş din China după ce treci graniţa dinspre Nepal. Zgomotele cu jap-jap veneau de la recepţioneră şi, probabil, şeful, iubitul sau peştele ei. I-am văzut vorbind mai aprins cum am intrat în hotel în căutarea unei toalete, dar nu mă aşteptăm ca bun-venitul meu în China să fie atât de violent. Nici n-a fost. S-au potolit repede.

Aşadar eram în China. În regiunea Autonomă Tibet. Trecusem graniţa de vreo 15 minute şi, împreună cu alţi 8 călători, urma să ne împlinim visul nostru şi al altor câteva sute de prieteni din ţară, toţi mari amatori de călătorii, apărători ai independenţei Tibetului şi, în general, colecţionari de cărţi cu învăţămintele lui Dalai Lama - pe care n-o să le citească niciodată, dar din care vor cita cu siguranţă când ar fi momentul să o facă. Drumul spre Lhasa dinspre Nepal durează cam cinci zile şi toţi cei care se încumetă să-l facă şi mai apoi să-l povestească, sar graţios, de obicei, peste primul oraş cum intri în China pe stânga: Zhangmu. Eu nu.

Nu are nimic spectaculos, e atât de urât încât devine atrăgător. Însă pentru asta trebuie să-l priveşti cu seninătate, fără strop de înverşunare. Să ne înţelegem: nu sunt nici filo-tibetan, nici filo-chinez şi, în general, iau locurile pe care le vizitez aşa cum sunt, fără să emit judecăţi de valoare sau să categorizez profund. Un urât sau un frumos mi-au fost de cele mai multe ori marile catalogări, însă Zhangmu e într-o ligă proprie şi necesită unele nuanţări.

Toate grupurile de turişti (care aleg să călătorească dinspre Nepal spre Lhasa) se opresc aici din două considerente cât se poate de practice: 1. pentru că trebuie să-şi ia permisul special de intrare în Regiunea Autonomă Tibet şi 2. pentru că aici şi doar aici se pot schimba bani (de obicei euro sau dolari în yuani) - din Zhangmu până-n Lhasa nu găseşti casă de schimb sau bancă cu asemenea facilităţi. Faza cu permisul durează în medie o oră-două şi este luat de însoţitorul de grup (respectiv ghidul chinez), timp berechet pentru cine vrea să ia la pas strada principală din oraş şi să facă puţin turism.

Majoritatea website-urilor celebre (wiki, lonely sau blogurile ai căror autori se iau prea în serios) spun despre Zhangmu că este o anomalie în Tibet, având o clima sub-tropicală, respectiv flori colorate şi vegetaţie luxuriantă tot timpul anului. Corect. Impresia de junglă se schimbă însă imediat ce dai cu ochii de blocuri cocoţate pe versanţi, blocuri ce şi-ar găsi locul foarte bine şi în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, de exemplu. Apoi sunt oamenii. Chinezi get-beget, cu ochi oblici şi faţă rotundă, aşa cum îi ştim din poze. Veseli, flegmoşi (nu flegmatici), mulţumiţi că fac o treabă bună şi simţindu-se ca acasă în zona pe care - spun cârcotaşii, nu eu -, trebuie să o purifice etnic. Mă gândesc că au rude împrăştiate peste tot în China pe care nu apucă să le vadă decât o dată la câţiva ani, dar care sunt mândri de ei şi de misiunea lor nobilă. Şi chinezii din Zhangmu au de toate aici. Locuinţe, locuri de muncă, restaurante, coafor, magazine, piaţă şi vegetaţie luxuriantă. Ce să le lipsească? Apropo de magazine, am intrat într-unul pentru aprovizionarea clasică cu ciocolată şi apă plată. Spre bucuria mea (sunt un nemernic) am dat de atmosferă efervescentă de butic românesc de după revoluţie: aveau tot ce visezi, de la cărţi de joc la şerveţele de hârtie, de la ciocolată la labe de pui vidate şi vândute pe post de snack. Erau şi detergent şi mazăre. Mi-a plăcut mult.

Mai sus pe stradă, plin de snack-baruri, tot cu labe de raţă sau pui, pregătite acolo, nu de la pachet, şi cu şunculiţe grase şi dulci de porc. Pe nişte trepte un chinez mândru (sau poate era un tibetan?) meşterea la un picior de yac cu tot cu copită. Prin semne mi-a spus că iese o supă pe cinste. Alţi chinezi veseli se ospătau mai jos, într-o magazie, la o masă comună. Am văzut şi muncitorii în salopete roşii plimbându-se pe corso şi coafeza oraşului bând un ceai dintr-un borcan în aşteptarea clientelor. Am intrat şi într-o piaţă să verific dacă au varză chinezească. Aveau. Şi am făcut multe poze în primul meu oraş chinezesc, aşezare care a fost exact cum o visam, nu m-a dezamăgit nicio secundă.

După ce ghidul a luat permisul s-a dat adunarea, pentru că urma să convoace schimbătorii (sau schimbacii?) de bani să ne aprovizionăm cu yuani pentru lungul drum spre Lhasa. Şi au venit - tot nişte chinezi fericiţi, cu sacoşele doldora de bani, şi la un curs cumsecade ne-au burduşit portofelele cu bani de-ai lor în schimbul câtorva sute de valută forţe. Să nu credeţi că operaţiunea s-a întâmplat undeva ferit, fiind, totuşi, într-o ţară comunistă. Nu, totul a fost la vedere, pe uliţa mare şi s-a lăsat la sfârşit şi cu o şedinţa foto.

Am crezut că ne vom lua un rămas bun idilic de la prima aşezare de după graniţă, însă am mai înjurat în zonă încă vreo oră, închişi în maşini, deoarece strada principală a fost blocată de un convoi imens de camioane care trebuia, musai, să ajungă la vamă şi probabil să o şi treacă în acea după-amiază. Peisajul de la geamul maşinii era frumos, zonă sub-tropicală şi blocuri economice. Păcat că se lasă seara.
Am ieşit din oraş fără regrete şi am pornit spre înălţimi, spre Nyalam, oraşul unde urma să dormim prima noapte în Tibet şi unde se întâmplă toată acţiunea din episodul doi. Curioşi?

8 MARTIE - ZIUA FEMEII - ziua mamei noastre dragi !

2012-03-06T05:50:00.000-08:00

Primavara....anotimpul renasterii,al trezirii la viata,face acum in ziua aceasta de 8 Martie o zi deosebita.
La Multi Ani tuturor femeilor de ziua lor.

Azi uita cine esti si trezeste-te la viata o data cu natura.Fi un fluture zglobiu si bucura-te de viata.

8 MARTIE - ZIUA FEMEII - ziua mamei noastre dragi !

Vezi mai multe video din muzica

Spectacolul naturii - popasul fluturilor-monarh Autor: Claudia Moşoarcă

2012-03-05T08:54:00.000-08:00

În centrul Mexicului, pădurile de pin ale munţilor găzduiesc în fiecare iarnă milioanele de fluturi-monarh, porniţi din nordul Statelor Unite într-o migraţie fascinantă, neînţeleasă pe deplin de către cercetători. Strânşi în ciorchini uriaşi pe crengile vânjoase ale pădurii înalte, fluturii se trezesc în căldura soarelui şi pigmentează cu portocaliu cerul senin, apoi acoperă ca o pătură vie tufişurile şi ierburile. La sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, ţinuturile de la vest de capitala Mexico City îşi iau rămas-bun de la oaspeţii coloraţi, primind, în acelaşi timp, zeci de mii de turişti, dornici să vadă cum roiurile îşi bat graţios aripile deasupra lor.

Fluturele- monarh

Cele două perechi de aripi catifelate, combinând portocaliul intens cu negrul jocului de linii, au pe margini o înşiruire de mici pete albe, ca o dantelă nobilă. Fiindcă are o anvergură destul de mare a aripilor (chiar peste 10 cm) şi pentru că răspândirea lui este largă, acest fluture a fost numit "monarh", ca să amintească de un rege englez. De fapt, zoologul Carl Linnaeus descrie încă din 1758 specia Danaus plexippus, în celebra sa "Systema Naturae".
Diferenţierea dintre masculul-monarh şi femelă se face uşor, după cele două pete negre de pe aripile inferioare ale acestuia, ce marchează săculeţii cu feromonii eliminaţi în perioada de curtare. Femela are liniile negre (pigmentaţia venelor) mai groase, abdomenul mai întunecat şi aripile puţin mai scurte.

De regulă, după împerechere, ouăle sunt depuse pe plantele înflorite din genul Asclepias, cum este laptele-câinelui, ce conţin un lichid lăptos, otrăvitor (are în compoziţie substanţele chimice numite cardenolide), din care se vor hrăni viitoarele omizi. Toxina se păstrează în corpul fluturelui de mai târziu, astfel că ea va alunga prădătorii vertebraţi - păsări, şopârle, broaşte etc.- care ar îndrăzni să guste amăreala cu efecte neplăcute, poate chiar mortale.
Fluturii-monarh se întâlnesc în America de Nord, dar şi în Insulele Bermude, Hawaii, Azore, Canare, în vestul Europei, în Australia, Noua Zeelandă, India, în habitate destul de diversificate. Ceea ce a atras atenţia cercetătorilor, începând cu ultimele decenii, a fost migraţia acestor fluturi din zona Marilor Lacuri (nordul S.U.A. şi sudul Canadei) până în centrul Mexicului, pe o distanţă lungă (3000-4000 km), al cărei timp de parcurgere depăşeşte cu mult durata de viaţă a insectei. Cum se transmite peste generaţii acest unic traseu de migrare? Încă se caută un răspuns ştiinţific categoric la această întrebare şi poate că el va veni dinspre genetică.

Călătoria spre Mexic şi Rezervaţia Fluturilor Monarh

La sfârşitul lunii octombrie, fluturii-monarh ce trăiesc în estul Munţilor Stâncoşi, lângă marile Lacuri şi la sud de ele, îşi încep călătoria spre centrul Mexicului, pentru a-şi petrece iarna în pădurile de pin din munţii de aici (cu înălţimi până la 3000 m). De fapt, în timpul verii se nasc mai multe generaţii de fluturi, care trăiesc maxim două luni, însă la finele anotimpului apare o ultimă generaţie, care intră în aşa-numita diapauză, perioada de încetinire a funcţiilor vitale, ce le va permite o durată de viaţă chiar şi de 7 luni. Aceşti fluturi zboară în zonele de iernare şi nu se împerechează decât primăvara, când o pornesc dinspre Mexic înapoi spre nord, pentru a-şi depune ouăle mai întâi în sud-estul S.U.A. În acest ciclu complex, abia a treia, a patra sau a cincea generaţie de fluturi va ajunge din nou în zona Marilor Lacuri, la începutul verii.

Cei 563 km² ai Rezervaţiei Biosferei se întind în estul statului Michoacán şi vestul statului México din centrul ţării, la doar 100 km spre vestul capitalei. O parte dintre pădurile de pini şi stejari din ecoregiunea "Centura Vulcanică Trans-Mexicană" adăposteşte pentru cinci luni aproape un miliard de fluturi, grupaţi în 14 colonii naturale, dintre care 8 sunt incluse în rezervaţia recunoscută de UNESCO în 2008 ca parte a patrimoniului umanităţii.

Patru din cele cinci regiuni protejate se deschid publicului, la sfârşitul lui februarie. El Rosario este numele celei mai populare zone turistice, dat fiind şi accesul uşor dinspre oraşul Angangueo. Până la 8000 de turişti pe zi vizitează aici pădurile doldora de fluturi, urcând pe poteci amenajate, pe o distanţă de 2-4 km. În această perioadă, fluturii încep să coboare în păduri la altitudini tot mai mici, înainte de a pleca definitiv spre nord, unde vor culege nectar din florile parcurilor, ale grădinilor, ale câmpiilor şi ale pădurilor nesfârşite.

La fluturii de lângă Valle de Bravo

Cum abia la începutul lui martie am ajuns în México-City, cei de la agenţia de turism ne-au sfătuit să nu alegem El Rosario pentru a vedea fluturii-monarh, căci deja majoritatea părăsiseră pădurile din zonă. Aşa încât, în dimineaţa de 8 martie, maşina oprea, după două ore, la intrarea în rezervaţia federală "Piedra Herrada", aflată la 25 km depărtare de frumoasa staţiunea Valle de Bravo, destinaţie preferată de locuitorii capitalei.

Pe parcursul urcuşului pe culmea de munte, ghidul local ne-a povestit că fluturii stau până în 15 martie în aceste păduri cu pini înalţi, hrănindu-se cu seva acestora şi atârnând în buchete portocalii la înălţime, unde se încălzesc mai bine, între ei şi sub soare. Când vremea se răceşte, în miezul iernii, unii mor şi cad pe solul afânat, printre crengi şi frunze uscate. Încă nu vedeam nimic, iar ghidul ne-a explicat că au rămas doar porţiuni mici din pădure în care fluturii se pregătesc pentru călătoria lor spre miazănoapte. Vremea frumoasă şi caldă i-a trezit devreme la viaţă şi i-a îndemnat să înceapă ritualurile de împerechere, femelele-monarh pornind la drum cu noua generaţie în pântec.

După 40 de minute de ascensiune, dăm de un popas amenajat, ocupat de cai, ghizi şi turişti. Pentru cei care nu au suficiente resurse fizice, localnicii pun la dispoziţie cai puternici, care să-i aducă pe vizitatori până la capătul potecii. De aici, micile grupuri se răspândesc printre copaci, căutînd cele mai bune locuri pentru găsirea fluturilor. În câteva minute, tufişurile apar năpădite de aripile portocalii, iar zborul lor graţios lasă din timp în timp dâre de sunet prin luminişurile însorite. La 20-30 m deasupra noastră, grămezi întunecate apleacă crengile pinilor, asemenea unor stupuri naturale uriaşe.

În perioada împerecherii, dansul aerian de cucerire este urmat de o cădere îmbrăţişată, când abdomenele fluturilor stau lipite până la 60 de minute. Perechile nemişcate devin astfel vulnerabile, iar turiştii trebuie să fie cu mare grijă să nu le strivească cu pasul lor. Epuizaţi de ritual, masculii mor şi hrănesc astfel solul pădurii.

Ghidul ne atrage atenţia lovind uşor scoarţa unui copac: deodată, deasupra noastră coboară o ploaie de fluturi, deşirând un ciorchine şi strălucind în soare. Fâlfâitul aripilor ne-a acoperit exclamaţiile. Sunt mii şi mii de fluturi, peste tot. Se trezesc, se mişcă, tot mai mulţi. Poţi doar să încremeneşti şi să-i laşi să roiască, apoi să se aşeze pe alte crengi sau să se înalţe peste pădure. Am stat ceva timp aşa, în admirarea tăcută a acestui spectacol extraordinar, derulat zilnic în aerul curat al primăverii pe aceste culmi de munte.

Plecând din sanctuar, am intrat cu maşina pe drumul principal ce duce spre Valle de Bravo, urmând să vizităm vechiul centru colonial al staţiunii şi împrejurimile. Nu am înţeles de ce şoferul a încetinit brusc, pe şoseaua în serpentine, decât după ce ne-a îndemnat să privim pe geam. Un roi de fluturi curgea de-a lungul drumului, obligând maşinile să formeze o coadă lungă. Zburau aerisit lângă noi, în faţa şi în spatele nostru. O maşină de poliţie se oprise pe mijloc, păzind inedita defilare a fluturilor şi încetinind mersul tuturor. Ne-am oprit pe margine, ca mulţi alţii, aşteptând ca valul de aripi să treacă nestingherit şi nevătămat.
Erau doar cei dintâi kilometri din lunga călătorie spre nord a acestor frumoşi fluturi-monarh, porniţi curajos din culcuşul de iarnă în migraţia lor unică, a cărei lecţie se transmite, cumva, neştiut, peste generaţii.

Bhutan, micul regat budist de la picioarele Himalayei (episodul I) Autor: Cezar Dumitru

2012-03-02T08:16:00.000-08:00

Când am sunat la Vodafone să întreb dacă există acord de roaming cu Bhutan, tipa de la call center m-a întrebat dacă Bhutan e o ţară. I-am spus că e o firmă de butelii a lui Borcea. Până la urmă, l-o fi întrebat pe Dr. Google şi mi-a răspuns că nu există roaming cu Bhutanul (de fapt, nimeni din România sau de aiurea n-are). Dar replica naivă a fetei de la Vodafone e o dovadă a cât de puţin este cunoscută această ţară.

Închisă turiştilor până cândva la începutul anilor 2000, Bhutanul este una dintre acele ţări care au întors spatele globalizării excesive din diverse motive. Dacă, în cazul majorităţii ţărilor închise, scopul este prezervarea unui regim dictatorial, în cazul Bhutanului scopul declarat este cel de prezervare a culturii tradiţionale şi a mediului înconjurător. Bhutanul, un mic regat budist între marii giganţi India şi China, a reuşit să evite soarta vecinilor săi, Tibet şi Sikkim, înghiţiţi de marii rechini din zonă.

Poate lucrul de care sunt cel mai mândri bhutanezii este că ei măsoară Gross National Happiness (Fericirea Naţională Brută) spre deosebire de restul lumii cu ochii aţintiţi pe Gross Domestic Product (Produsul Intern Brut - PIB). Sincer, nu ştiu cum se măsoară acest indicator sau dacă chiar se măsoară cu adevărat, cert este că, deşi ţara este judecată prin prisma PIB că fiind săracă, este mult mai bogată decât multe ţări din cultura occidentală. În Bhutan, compasiunea trece în faţa capitalismului, iar fericirea nu se măsoară în iPhone-uri şi Armani-uri. Iar zâmbetul îl găseşti la fiecare colţ de stradă, pe feţele tuturor. Nu câştigă mai mult de 100 de euro, dar trăiesc într-un cadru natural mirific, a cărui prezervare este prioritate de stat, într-un loc în care nimeni nu-i grăbeşte şi nevoia de a fi în pas cu moda nu este extrem de presantă.

Cum ziceam, Bhutanul nu a fost deschis decât recent. Cel de-al patrulea monarh din actuala dinastie a început cândva prin anii '90 să deschidă, încet-încet, acest mic regat. Primul pas fusese făcut de tatăl său, care, speriat de invazia chineză din Tibet, a decis să aplice pentru a deveni membru ONU, iar încoronarea celui de-al patrulea rege, în 1974, a adus primii vizitatori străini în regat şi construcţia primelor hoteluri care să-i adăpostească. La sfârşitul anilor '90, bhutanezii au descoperit pentru prima oară lumea în urmă autorizării achiziţiei de televizoare şi de instalare de antene parabolice (inclusiv deschiderea unui canal de televiziune bhutanez), iar accesul la internet a fost inaugurat în 2002. Tot la începutul anilor 2000, Bhutanul a decis să primească turişti străini, dar... cu nişte condiţii. Regele a decis că Bhutanul trebuie să fie o destinaţie premium, unde să vină doar câţiva turişti, dar care să plătească sume consistente, spre deosebire de Nepal sau India, unde poţi dormi liniştit în camere de 1 dolar pe noapte şi care sunt luate cu asalt de milioane de backpackeri. În Bhutan vin doar 70.000 de turişti pe an, spre deosebire de Nepal, unde vin câteva milioane, dar, probabil, în curând, Bhutanul va genera mai mulţi dolari decât Nepalul.

Prima oară când m-am interesat cum pot să ajung în Bhutan a fost în anii 2000. Tocmai se anunţaseră condiţiile - turiştii străini nu pot vizită Regatul decât parte a unui grup şi nu independent, trebuie să plătească 200 de dolari pe zi all-inclusive (cazare, mâncare, transport, intrări la diverse obiective turistice), iar numărul acestora era limitat. În câteva luni, fuseseră făcute rezervări până în 2017. Între timp, s-a renunţat la cota de turişti, pot veni câţi îşi doresc, dar suma de 200 de dolari a rămas în vigoare. Între 2008 şi 2010, s-a admis o reducere la 150 de dolari în timpul sezonului musonic, dar, din 2011, s-a anulat acest discount, iar din 2012 suma a crescut la 250 de dolari pe zi - normal, ţinând cont de devalorizarea accelerată a dolarului. În plus, s-a renunţat la obligaţia de a fi parte a unui grup, poţi să te duci şi singur, dar trebuie să ai o agenţie de turism bhutaneză care să-ţi aranjeze totul.

Cum se ajunge acolo? Simplu, se contactează o agenţie din Bhutan (sau din ţările din jur, mai precis Nepal şi India). După ce se plăteşte, agenţia bhutaneza obţine acordul autorităţilor şi se emite viză. Viza ajunge la biroul Druk Air, compania naţională aeriană din Bhutan, care de abia atunci poate emite biletul (preţul biletului de avion destul de piperat nu e inclus în cei 200 sau 250 de dolari pe zi!). Druk Air are monopolul zborurilor spre singurul aeroport din regat, situat la Paro, nu foarte departe de Thimphu, capitala ţării. Cred că e o combinaţie de lipsă de interes din partea altor operatori aerieni şi de dificultate a aterizării/decolării. Situat între munţi, fără instrumente de ghidaj, pilotarea avionului se face manual în urma observaţiei vizuale. Sunt nori în Paro? Simplu, nu se aterizează şi nu se decolează. Se stresează cineva din această cauză ? În orice caz, nu bhutanezii. Nu pleacă azi, pleacă mâine, asta e! Iar Paro este constant în top 5 al celor mai dificil de operat aeroporturi din lume. Să nu credeţi că Druk Air are avioane cu vâsle, sunt destul de moderne - în mica flotilă se află ATR-uri 42 (din acelea care are şi Taromul pentru curse interne şi internaţionale scurte) şi Airbusuri 321. Zboară spre câteva destinaţii - Kathmandu, Bangkok şi câteva oraşe din India, dar plănuiesc zboruri şi spre Singapore sau Hong Kong.

Plecarea spre Paro era planificată destul de dimineaţă. Nu chiar la prima oră, dar iar a trebuit să ne sculăm odată cu găinile (sau, mai precis, cocoşii, care îşi făceau simţită prezenţa prin Kathmandu) pentru că aeroportul din Kathmandu are o reputaţie destul de proastă în ceea ce priveşte viteza de procesare a pasagerilor. Şi bine am făcut că am venit mai devreme, pentru că, până s-au mişcat fetele de la check-în şi băieţii de la paşapoarte, am fi pierdut vreo 2-3 curse. Până la urmă, am reuşit să ne urcăm cu succes în avionul ATR-42 al Druk Air.

Ruta Kathmandu - Paro este una dintre cele mai spectaculoase din lume. Dacă prinzi loc în stânga avionului (şi eu m-am dat peste cap să prind), ţi se vor perinda prin faţă ochilor superbul lanţ al Himalayei şi posibil jumătate dintre optmiarii Terrei, inclusiv celebrul Everest. Deşi mă aşteptam că pilotul grec să ne tragă de atenţie când eram în dreptul Everestului, tipul a tăcut mâlc, dar mi-a fost destul de uşor să-l identific... iar aterizarea a fost un deliciu... înclinare dreaptă pe lângă un deal, înclinare stânga, trecând razant pe lângă nişte câmpuri de orez căţărate pe un munte, din nou înclinare dreapta, urcare bruscă pentru a sări un pinten de munte şi coborâre bruscă pentru o aterizare în curbă pe o pistă care se termină într-o meandră a râului Paro care "ruleaza" paralel cu pista aeroportului.. Într-o ţară muntoasă, se pare că pista de la Paro este cea mai lungă stradă dreaptă din tot regatul.

Se spune că "Love is în the air"... Ei bine, în Bhutan, buna dispoziţie este de asemenea în atmosferă. E imposibil ca, după ce ai pus piciorul pe pista aeroportului Paro, să nu te umpli de bună dispoziţie - te afli într-o ţară cum nu e alta... aeroportul are faţada de lemn pictată în mod tradiţional, gărzile aeroportului sunt îmbrăcate în costume tradiţionale, nu au niciun pic din aerul ameninţător al vreunui "security" de pe oricare aeroport din lume... Iar atmosferă este super-relaxată... toată lumea pozează şi filmează cu disperare, nimeni nu are de comentat că se mişună aiurea prin aeroport, gărzile ne fac pozele cu "high security buildings", cu avioane, cu orice... Puţin mai încolo, peste râu, se vede o citadelă strălucind în soare, iar casele de pe munţi arată că în poveşti... Te afli într-o ţară de poveste, joci într-unul dintre basmele Fraţilor Grimm!

Odată intrat în aeroport la control paşapoarte (sala este la fel de ornată în culori vii), dai de una din restricţiile din Regat. În Bhutan este interzisă comercializarea ţigărilor (pedepsele sunt mai aspre decât în cazul traficului de droguri), iar fumatul este interzis în orice loc public - interior sau exterior. Fumătorii înveteraţi din grupul nostru au trebuit să se ascundă cu ruşine prin cine ştie ce spate de clădire pentru a nu fi văzuţi. Poţi să aduci un număr limitat de ţigări, dar trebuie să plăteşti taxe vamale (vreo 11 dolari pentru câteva pachete). După ce am schimbat câţiva euro în moneda locală cu nume imposibil, am ieşit în faţa aeroportului, unde ne aşteptau reprezentanţii agenţie bhutaneze.

În Bhutan, oricine lucrează pentru stat sau în joburi cvasi-oficiale (gen bănci, industria turismului, alte servicii) este obligat să poarte haine tradiţionale; de asemenea, elevii şi studenţii trebuie să poarte o uniformă foarte apropiată de portul naţional. În plus, orice clădire din Regat trebuie să respecte arhitectura tradiţională - clădiri albe, împodobite cu lemn pictat, chiar şi în cazul clădirilor mai moderne, gen blocuri de locuinţe, clădiri de birouri sau mall-uri (care pot fi găsite în capitală)... Nu am văzut dărăpănături ca în toate ţările din zonă, dimpotrivă, toate casele bhutaneze arată foarte bine la exterior... de altfel, venit din Nepal (sau din India ori altă ţară de prin zonă), te vei simţi teleportat direct în... Elveţia. Bhutanul aduce mai repede cu Elveţia rurală decât cu oricare altă zonă din Asia!

O pornim la drum printr-un cadru de poveste, prin lanuri de orez roşu, mândria Bhutanului, care susţine că orezul roşu de munte este cel mai hrănitor tip de orez din lume. Trecem pe strada principală din Paro, o nebunie de mix coloristic şi de bun-gust... absolut superb, pentru a ne ascunde apoi într-un restaurant unde ne aşteaptă un bufet cu mâncare bhutaneză... Ăsta va fi meniul standard pentru următoarele 5 zile, cu o singură excepţie, când am evadat în posibil singurul local occidental din Thimphu pentru a ne deda unei orgii culinare cu pizza şi hamburgeri!

Momentul sosirii în Bhutan a fost însă unul cu adevărat special! Erau ultimele zile din nunta secolului - nunta Regelui în vârstă de 29 de ani cu o studentă de 19 anişori... Pozele celor doi erau expuse la loc de cinste peste tot (inclusiv pe foaia de intrare în ţară, pe care a trebuit s-o completam în avion), iar cei doi erau aşteptaţi peste câteva zile la Paro pentru o sărbătorire cu poporul. Ca în cazul mult mai mediatizatei căsătorii William & Kate, bhutanezii subliniau că Regele lua de nevastă o "commoner" ca şi William... Nu ştiu cât de obişnuită era însă mireasa, pentru că nu era fiica unui pilot de la Druk Air, ci totuşi provenea din înalta societate... Dar nu contează, cei doi erau frumoşi şi păreau chiar iubiţi... Iar noul rege (e rege doar de câţiva ani, când taică-su a hotărât să abdice pentru a impulsiona modernizarea regatului sub conducerea unui tip tânăr, educat la Oxford) a hotărât să nu îşi ia mai multe neveste, ca taică-său sau bunicu-său... Fostul rege e însurat cu nu mai puţin de trei neveste - toate surori... de altfel, marea nuntă regală din 1974 a fost nunta regelui de atunci cu cele trei surori simultan! Aşa că, până acum câţiva ani, Bhutanul avea trei Prime-Doamne... de acum înainte n-o să aibă decât una!

După mâncare, primul obiectiv de vizitat a fost, natural, Paro Dzong, marele palat pe care l-am admirat încă de la aterizare. În toate marile oraşe ale Bhutanului ("mari" e mult spus în condiţiile în care Capitala are 70.000 de locuitori), hai să le zicem reşedinţele de judeţ, există un dzong, un soi de palat administrativ în care se găsesc laolaltă serviciile comunale şi... mânăstiri budiste! Religia budistă se află la baza a orice în Bhutan şi pare aproape firesc ca primăria şi judecătoria să coexiste în aceeaşi clădire cu ditamai mânăstirea... iar Paro Dzong este unul dintre cele mai impresionante dzonguri din regat... alb impecabil, cu podoabe de lemn pictat, este imposibil să nu accentueze starea de bine... călugări budişti în robele lor cărămizii, oficiali în costum popular, clădiri superbe... Bhutanul este ţara fericirii...

Drumul spre Thimphu, capitala regatului, urmăreşte cursul meandrat al unui râu. Munţi stânga-dreapta şi căsuţe ca de poveste.. Mai văzusem poze cu Bhutanul pe net sau la o prietenă care îl vizitase anul trecut, dar mă gândeam că sunt nişte locuri mai "fotogenice"... Surpriza a fost că imaginile acestea de munţi verzi, câmpuri galben-închis şi căsuţe ca de turtă dulce nu sunt doar într-un singur loc... sunt peste tot!!! Am mers sute de kilometri prin Bhutan şi peste tot era acelaşi peisaj idilic!

În cele din urmă, am ajuns la hotelul Ro Chog Pel, situat pe o înălţime exact la intrarea în Thimphu. Marea majoritate a hotelurilor pentru străini din Bhutan sunt noi şi arată foarte bine. Dacă, în Nepal şi India, turiştii au dat năvală de prin anii '50 şi multe hoteluri pot să-şi arate deceniile de existenţă, în Bhutan, construcţia de hoteluri de tip occidental a debutat doar cu câţiva ani în urmă şi construcţiile arată excelent! De fapt, hotelul nostru, care poartă numele patronului (ghidul nostru ne-a spus că e o practică foarte curentă la proprietarii bhutanezi de hoteluri şi restaurante să-şi boteze localurile cu numele lor) era deschis de doar 7 luni! Şi arată beton - fiecare cameră era, de fapt, un apartament, cu living în care puteai să stai la televizor, dormitor, culoar cu un dressing gigantic, de ziceai că vii cu toată garderobă după tine, şi o baie spaţioasă... iar mobilierul super-modern! Seara coboară peste Bhutan şi începem să redescoperim frigul... Thimphu se află totuşi pe la 2.300 de metri altitudine şi noaptea e frig... e frig şi în camere, norocul meu fiind că am avut un calorifer electric (unii dintre noi nu au avut acelaşi noroc, patronul încă nu cumpărase calorifere pentru toate camerele, în schimb, a fost atent ca toţi să avem uscătoare de păr:))

Ei bine, există şi nişte dezavantaje în acest paradis eco... După ce cade noaptea (destul de repede), nu prea ai ce să faci. Venind de la Kathmandu şi Pokhara, oraşe cu o mulţime de oportunităţi de petrecut o seară agreabilă, am ajuns în mijlocul Capitalei unde nu am găsit nimic de făcut! Terase nema, magazine nu cine ştie ce, iar cele de suveniruri, pe lângă că erau scumpe, nu aveau nici pe departe charisma celor din Nepal... Suntem într-o destinaţie iolarioooo, deci seara nu poate fi petrecută decât în jocuri de cabană, noroc că cineva dintre noi cumpărase nişte cărţi de joc din Kathmandu! Clubbing în Bhutan? Dream on!

Cezar aka Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 87 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie pot fi găsite pe www.imperatortravel.ro

Expediţie românească în peşterile Vietnamului : Tudor Marin

2012-03-02T08:11:00.000-08:00

Nu a mai rămas decât puţin timp până la plecarea echipei de speologi şi scafandri într-o nouă aventură în Asia de sud-est. Expediţia internaţională de explorare speologica şi subacvatica Expe Vietnam 2012 începe luni 5 martie 2012 !

Expe Vietnam 2012 - prezentare generală

Aventura noastră în Regiunea Cao Bang din nordul Vietnamului deschide noi provocări !

"Expe Vietnam 2012" este prima expediţie de explorare prin scufundare dedicată peşterilor din Vietnam şi presupune o logistică de peste 2,5 tone de echipament speologic şi de scufundare.
Expediţia se va desfăşura în perioada 5-28 martie 2012, în provincia Cao Bang, situată la nord-est de Hanoi, capitala Vietnamului. Ea este urmarea expediţiilor din perioada 2006-2011 din Laos şi Vietnam şi îşi propune abordarea obiectivelor speologice şi de scufundare localizate cu aceste ocazii.

Obiectivele explorative scufundate - datorită lungimii, adâncimii şi dificultăţii lor - ne vor obliga să adoptăm mijloace de scufundare tehnică. Vom folosi amestecuri de gaze: nitrox cu diverse concentraţii, cât şi oxigenul pentru decompresie. Vom folosi sisteme de scufundare în circuit închis sau semideschis de tip rebreather. Toate aceste lucruri reprezintă premiere pentru explorările speologice din nordul Vietnamului.

Anul acesta, deoarece perioada este mai scurtă, vom aborda obiectivele îndepărtate, prin tabere avansate (bivuacuri) de câteva zile, în mijlocul junglei, aproape de peşteri, deplasând acolo toată logistica necesară explorărilor speologice şi subacvatice. Această strategie ne obligă să ne organizăm foarte bine şi să lucrăm cu un randament cât mai mare.

Dorim să continuăm şi latura umanitara începută cu ani în urmă. Anul acesta vom identifica posibile microproiecte de amenajări care să ajute comunităţile izolate din zonele carstice pe care le vom explora.
Organizarea unei asemenea expediţii necesită o echipă solidă, omogenă, care se poate completa atât în partea laborioasă de organizare şi de centralizare a rezultatelor, cât şi în partea practică de explorare. În acest mediu extrem, profesionalismul şi experienţa sunt esenţiale. Şi, mai presus de toate, suntem prieteni, sudând legăturile dintre noi în încercări dintre cele mai deosebite, în viaţa de zi cu zi sau în speologie.

Cu cel puţin un an înainte trebuie începută organizarea unei astfel de expediţii, foarte laborioase mai ales din cauza scufundării în peşteră, care este o activitate deosebită şi care trebuie pregătită minuţios.

La finalul expediţiei vom redacta un raport detaliat. Fiecare peşteră va avea o descriere, o hartă a galeriilor explorate în premieră, detalii privind dificultăţile întâlnite, materialele şi tehnicile folosite, fotografii pentru ilustrare şi diverse studii hidrogeologice, biospeologice sau arheologice. Un capitol important va fi reprezentat de posibilităţile de continuare a explorărilor, deoarece sunt prevăzute noi expediţii în anii următori.

Expediţia regrupează numeroşi parteneri privaţi din Franţa, România, Vietnam şi Laos, care ne asigură un circuit financiar, logistic şi de comunicare.

Expediţia este organizată de Asociaţia "Geokarst Aventure" sub egida Federaţiei Franceze de Speologie, prin Comisia Relaţii şi Expediţii Internaţionale, şi de Federaţia Română de Speologie, prin Comisia Explorări.

Susţinători, parteneri sau sponsori ai Expe Vietnam 2012: Ert Indus, Point P, Scurion, Ogre, Au Vieux Campeur, Beal, Aquatabs, Innodive, Top Plast, Ada Façades, OF Multiservices, Bauer, Messer.

Parteneri media: Descoperă.ro

Echipa Expediţiei "Expe Vietnam 2012"

Are o experienţă de peste 10 ani în organizarea expediţiilor speologice şi este foarte bine sudată, atât de-a lungul acestor expediţii, cât şi de-a lungul altor proiecte desfăşurate împreună în Franţa, România, Papua Noua Guinee, Laos şi Vietnam.

Este formată din speologi şi scafandri francezi şi români: Ioana Axinte, Virgil Drăguşin, Richard Huttler, Elena Marin, Tudor Marin, Laurent Meslre, Isabelle Perpoli, Gheorghe Ponta, Damien Vignoles, Carlos Placido.

O parte din domeniile cu puncte de interes legate de carst - topografia, geologia, biospeologia, hidrogeologia şi fotografia - sunt reprezentate prin specialişti în cadrul echipei noastre.

Obiective ale "Expe Vietnam 2012"

A. Explorări speologice

Hang Fanh Xuan (districtul Bao Lac)
Reperat în 2007, sifonul peşterii Hang Fanh Xuan situat în defileul Song Nam în dreptul poliei Dong Mu, este de departe cel mai promiţător, mai ales prin dimensiunile sale şi lungimea galeriilor aval pe care noi Ie-am topografiat atunci (1,4 km). (Sifon = o galerie de peşteră care este complet inundată, n.r.)

Hang Ta Ban (districtul Bao Lac)
Este obiectivul principal situat în polia Dong Mu, urmat de Hang Bo Chang.

Hang Ban Lang, Hang Ban Nua (districtul Hoa Quang şi Trung Khanh)
Mai multe peşteri neexplorate în 2007 din cauza lipsei echipamentului de scufundare adecvat.

Resurgenţa Ban Nua & ponorul Lung Hoai (Nuoc Hai, districtul Hoa An)
Peşteri reperate, dar neexplorate prin scufundare în 2007 din cauza Iipsei de echipament adecvat.

Ban Ngam - Ban Chang (district Thong Nong)
Proiect de joncţionare în premieră, prin scufundare, a două peşteri, peştera Ban Ngam, respectiv peştera Ban Chang. Aceste peşteri au fost explorate în anul 1995 de o expediţie italiană. Peşterile sunt conectate printr-un sifon observat de fiecare parte.

Provincia Cao Bang şi în special departamentele în care vom merge - Bao Lac, Tra Linh etc - sunt puţin cunoscute din punct de vedere speologic. Acest lucru ne va permite să facem ample prospecţiuni pentru identificarea sistemelor carstice.

B. Cercetarea multidisciplinară a masivelor carstice

Se vor face observaţii biospeologice, geologice, hidrogeologice, morfologice şi climatice pentru peşterile explorate. Din potenţialele surse de apă pentru satele apropiate, vom lua probe pentru analize fizico-chimice. Se vor face analize de vârstă pe stalagmite.

Toate noile descoperiri vor fi fotografiate prin tehnici specifice de iluminare. După încheierea expediţiei, echipa va prezenta un raport detaliat al rezultatelor colectate din teren. Raportul va fi distribuit autorităţilor locale, sponsorilor, susţinătorilor expediţiei, precum şi grupurilor de interes legate de cercetările pe care le vom face.

C. Ajutor pentru un sat izolat din zona platoului Dong Mu

Intenţionăm să contribuim cu cercetări pentru găsirea unor noi surse de apa dulce în sistemele carstice înecate din platoul Dong Mu. Această acţiune vine în continuarea ajutoarelor oferite în anii 2008, 2010 şi 2011 în alte sate din Laos şi în 2005 în Papua Noua Guinee.

D. Realizarea unui film documentar şi a unei serii de prezentări multimedia cu scop educaţional

Vietnam este una dintre puţinele ţări din lume în care cultura şi mediul înconjurător n-au fost alterate drastic de civilizaţia modernă. Oamenii sunt foarte deschişi şi primitori şi cel mai important e că nu şi-au schimbat tradiţiile şi obiceiurile străvechi. Prin imaginile noastre foto şi video, vom încerca să surprindem şi aceste aspecte ale culturii asiatice, o cultură total diferită de cea europeană. Dificultăţile activităţii explorative din mediul subteran şi din jungla tropicală vor da o notă dinamică documentarului video.

Newsletter

Ca în fiecare an, vom trimite la câteva zile informaţii de la faţa locului, însoţite de imagini în premieră. Toate aceste informaţii vor fi transmise prin intermediul telefoniei prin satelit.

Aceste informaţii le veţi putea descoperi în exclusivitate pe Descoperă.ro.

Peşterile - un element obişnuit al peisajului din Vietnam

Locuirea peşterilor în Vietnam ajunge până în Paleolitic. De obicei, utilizarea peşterilor a fost legată de diverse funcţii sociale, economice sau religioase. Ele au fost folosite pe post de adăpost sau refugiu în perioadele tulburi, surse de hrană (cuiburi de salangane, miere, lilieci, peşti din râurile subterane), extracţie de îngrăşăminte, resurse de apa potabilă, locuri marcate prin credinţa animistă sau budistă şi locuri de trecere pentru a ajunge în zone izolate. Practic, peşterile marchează mult mai mult viaţă locuitorilor din regiunile carstice din Vietnam, faţă de ţările din Europa.

Mai recent, interesul turistic a condus la amenajarea unor peşteri şi integrarea lor în anumite circuite de vizitare. Preocupate de protecţia mediului şi de dezvoltarea socială, autorităţile încearcă astăzi să pună în practică o politică de protecţie a biodiversităţii şi de valorizare eco-turistică a carstului.

Cadrul natural

Republica Socialista Vietnam este un stat în Asia de sud-est, învecinat cu Laos la vest, Cambodgia la sud-vest, China la nord şi cu Marea Chinei de Sud la est. Vietnamul este divizat în 58 de provincii şi 5 municipii. Cel mai mare oraş este Ho Chi Minh, iar al doilea oraş a mărime este capitala Hanoi.

Nordul Vietnamului este muntos, cel mai înalt vârf al acestei ţări are 3.147 m. Provincia Cao Bang, zona noastră de explorare, este situată în nordul Vietnamului, la graniţa cu China. Se întinde pe o suprafaţă de 6700 km². Suprafaţa ocupată de carst (formă de relief rezultată în urma eroziunii şi dizolvării rocilor de către apele subterane şi de suprafaţă) în Vietnam este de aproximativ 60.000 km² şi este împărţită în
patru regiuni principale: Tay Bac (provincia Son La), Dong Bac (provinciile Cao Bang şi Lang Son), Viet Bac (provincia Ha Giang) şi regiunea centrală (provincia Quang Sinh). Tipul de carst este cel tropical, generat de combinaţia dintre disoluţia intensă a calcarului (pe fondul climatului cald şi umed) şi activitatea tectonică.

Peisajul carstic cel mai important este de tip carst cu turnuri sau de tip carst conic, specific zonelor tropicale sau subtropicale. EI indică un stadiu de evoluţie înaintată a carstificarii, cu posibilitatea existenţei unor sisteme subterane de mari dimensiuni atât ca volum, cât şi ca lungime. Peşteri sau tronsoane din peşteri se găsesc în părţile superioare ale acestor turnuri, pe la baza lor se pot găsi peşteri scufundate, ce se constituie ca sectoare subterane ale râurilor de suprafaţa.

Datorită condiţiilor specifice de acces impuse de autorităţi pentru obţinerea permiselor de explorare, am demarat formalităţile necesare cu un an înainte de plecarea în expediţie.

Federaţia Română de Speologie

Federaţia Română de Speologie (F.R.S.) este o organizaţie non-profit, ce s-a constituit prin asocierea tuturor structurilor speologice din România, în scopul perpetuării tradiţiei speologice româneşti. Constituirea sa în anul 1994 a marcat aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea la Cluj a primului Institut de Speologie din lume.

F.R.S. este membră a: Uniunii Internaţionale de Speologie (U.I.S.) afiliatĂ la UNESCO; a Federaţiei Europene de Speologie (F.S.E.) şi a Uniunii Balcanice de Speologie (al cărei preşedinte actual este românul Viorel Lascu)

De-a lungul celor 15 ani de activitate, F.R.S. a organizat peste 480 de acţiuni de explorare în premieră şi cartare de peşteri, proiecte educaţionale şi de protecţie a mediului, iniţiative legislative, conferinţe şi congrese, simpozioane şi festivaluri de fotografie şi film care s-au bucurat de un larg interes şi de o bună mediatizare.

Federaţia Română de Speologie a iniţiat numeroase contacte internaţionale ce s-au concretizat în organizarea sau participarea la numeroase expediţii speologice în întreaga lume: Panxian 1996 (regiunea Guizhou, China); Babugan 1997 (Ucraina); "-1000" Pierre Saint Martin 1997 (Franţa); "-1000" Berger 1999 (Franţa); Insulele Canare 1999 (Spania); Operaţiunea "-1000" Franţa 2003; Papou 2005 (Papua Noua Guinee); "-1000" Berger 2006 (Franţa); Dubaşnica 2007 (Serbia); Xe Bang Fai 2008 (Laos); Miroc 2008 (Serbia); Rio la Venta 2009 (Mexic); Maja Arapit 2009 (Albania), Laos 2010, 2011, expediţii ce au avut ca rezultat descoperirea şi topografierea în premieră a zeci de kilometri de noi peşteri. Această tradiţie, performanţele de explorare la nivel internaţional ale României, cât şi bunele relaţii cu speologii francezi, au făcut ca ţara noastră să fie partener la organizarea Expediţiei speologice şi subacvatice de explorare franco-română "Expe Vietnam 2012", alături de Federaţia Franceză de Speologie.

Acţiunea se desfăşoară în concordanţă cu regulamentele naţionale şi internaţionale care definesc cadrul şi modalităţile specifice desfăşurării expediţiilor speologice (Regulamentul Uniunii Internaţionale de Speologie).

Amănunte suplimentare pe cele 3 site-uri ale expediţiei:

www.ro.expe-laos.com
www.expe-laos.com
www.en.expe-laos.com

şi pe blog-ul expediţiei:

http://expevietnam.wordpress.com

Autor fotografii: Richard Huttler

Cele mai frumoase gradini zoologice ale Europei

2012-03-01T08:06:00.000-08:00

Gradina Zoologica din zilele noastre ilustreaza, din nefericire, cum nu se poate mai bine conceptul de paradox. Oricat de multe facilitati si conditii de trai poate oferi animalelor o gradina zoologica moderna si bine echipata, acestea tot vor resimti stresul captivitatii si vor trai o viata departe de ceea ce le-a fost menit sa traiasca: in Natura, intr-o libertate desavarsita si o salbaticie maiestuoasa. Pe de alta parte, nu se poate nega rolul salvator, crucial chiar in unele cazuri, pentru multe specii, pe care il reprezinta gradinile zoologice. In fapt, multe animale au scapat de la extinctie doar cu ajutorul gradinilor zoologice, unele dintre aceste specii supravietuind astazi doar in captivitate. Pentru ca din ce in ce mai multi romani isi petrec vacantele colindand prin Europa, in acest articol va prezentam cele mai importante gradini zoologice de pe intreg cuprinsul Batranului Continent!

Gradina Zoologica din Moscova

Considerata pe buna dreptate cea mai mare si mai importanta gradina zoologica din Rusia, gradina zoo din Bulevardul Gruzinskaia are in spate o istorie zbuciumata, locatia fiind, in prezent, una dintre cele mai apreciate asezaminte de acest gen din lume. A fost fondata in timpul perioadei tariste, mai precis in anul 1864, de catre un grup de profesori de biologie din cadrul Universitatii din Moscova, pe numele lor K.F. Rulje, S.A. Usov si A.P. Bogdanov. In anul 1919, regimul bolsevic a nationalizat-o, iar peste 3 ani controlul asupra institutiei a fost transferat primariei moscovite, care detine gradina si in prezent. In perioada comunista suprafata gradinii zoologice s-a marit, iar spatiile pentru animale, construite initial din lemn, in stil vechi rusesc, au fost inlocuite cu adaposturi moderne.

Astazi, gradina zoologica din Moscova se intinde pe o suprafata totala de 21,47 de hectare, dintre care spatiul destinat exclusiv animalelor are o suprafata de 21,36 hectare. Asezamantul moscovit adaposteste un numar total de 8.270 animale din numai putin de 917 specii. Se pot admira marsupiale, maimute, pasari exotice, lilieci si mamifere insectivore, elefanti, orangutani, alaturi de marea majoritate a animalelor detinute de catre orice gradina zoologica cu traditie. De fapt, gradina zoologica din Moscova este celebra in lumea intreaga pentru faptul ca adaposteste cele mai mari populatii si nuclee de crestere ale tigrilor siberieni si leoparzilor de Amur, doua specii de feline cu risc iminent de disparitie din salbaticie.

Gradina Zoologica din Roma

Denumita Bioparco di Roma de catre cetatenii Orasului de pe cele Sapte Coline, gradina zoologica din capitala Italiei a fost construita in anul 1908 si, in contrast cu majoritatea gradinilor zoologice europene care au in derulare programe stiintifice, gradina din Roma a ramas credincioasa dezideratului sau initial, anume acela de a oferi publicului distractie si relaxare. Se intinde pe o suprafata de peste 12 hectare si a fost ridicata in nordul cartierului Villa Borghese. Planurile pentru constructie au fost alcatuite de catre celebrul Carl Hagenbeck, un respectat dresor de animale care a construit si gradina zoologica din Hamburg.

Aici, animalele nu sunt tinute in custi, ci in spatii largi, despartite de aleile vizitatorilor prin intermediul santurilor adanci. Printre animalele valoroase ale gradinii, se remarca colectia de broaste testoase din specia Kleinmann, o specie aproape disparuta in natura. Incepand cu anul 2007 cercetatorii italieni au reusit in premiera reproducerea in conditii de captivitate a valoroaselor reptile.

Gradina Zoologica si Acvaparcul din Madrid

Madrilenii alaturi de cohortele de turisti care se perinda anual prin capitala Spaniei, au privilegiul de a vizita o gradina zoologica "clasica" situata in imediata apropiere a unui imens Acvaparc. Ocazie minunata de a admira in conditii reale atat animalele care traiesc pe uscat, cat si cele care cutreiera marile si oceanele. Intregul ansamblu este situat langa Casa de Campo si a fost deschis inca din anul 1770 sub numele de "Casa de Fieras", avand scop declarat de a prezenta animalele aduse din coloniile americane detinute pe atunci de catre Imperiul Spaniol.

Noile facilitati ale zoopark-ului au fost construite in anul 1972. Locatia completa are o suprafata de peste 20 de hectare si este compusa dintr-o gradina zoologica, un colt al puilor de animale, un acvariu, un delfinariu si o zona dedicata pasarilor. Alte facilitati oferite vizitatorilor constau intr-un restaurant, alaturi de tururi cu vaporasul sau trenul. Ansamblul zoologic din Madrid detine peste 7.000 de animale din 500 de specii diferite. Aici se intalnesc cei mai multi ursi panda din Europa, unul dintre acestia fiind primul urs panda nascut in Europa, in urma unui procedeu de inseminare artificiala.

Gradina Zoologica din Paris

Orasul Luminilor a beneficiat de o gradina zoologica inca din anul 1793, in plina desfasurare a Revolutiei Franceze. Conform unei decizii a Consiliului National din acelasi an, toate animalele exotice aflate in proprietate privata au fost fie donate Menajeriei din Versaiiles (viitoarea gradina zoologica), fie ucise, impaiate si donate muzeelor stiintifice. Adevaratul parinte fondator al importantului asezamant cultural-stiintific din Paris a fost Jaques-Henry Bernardin de Saint Pierre (1737-1814). Acesta a fost credincios principiului de a detine in captivitate animale care trebuiau sa traiasca intr-un mediu ambiant cat mai apropiat de cel din zonele de origine. Tot el a permis primele cercetari stiintifice asupra animalelor din zoo, alaturi de accesul oamenilor de rand in incinta.

In secolul XIX, gradina zoologica din Paris detinea cea mai mare colectie de animale exotice din Europa. La conducerea sa s-au perindat numerosi oameni de stiinta, printre care si celebrul savant Frederic Cuvier. Gradina zoo pariziana s-a aflat intr-un proces continuu de renovare si adaptare inca din anul 1808. Ultimele modificari de proportii au avut loc in anul 1983, cand a fost construita o moderna voliera pentru pasarile rapitoare, precum si in anul 2002, cand a fost marita voliera speciilor de fazani exotici.

Gradina Zoologica din Praga

In capitala ceha se afla una dintre cele mai bine cotate gradini zoologice in lume: gradina zoologica din Praga nu este doar un sanctuar viu, in care animalele zburda fericite in semilibertate, ci si o adevarata Arca a lui Noe, prin care au fost salvate de la disparitie specii valoroase de animale. Ideea care a stat la baza Gradinii, a fost pusa in practica in anul 1881, cu ocazia mariajului Printului Rudolf de Austria cu Printesa Stephanie a Belgiei. Atunci, un cotidian local a lansat un apel pentru fondarea unei gradini zoologice pragheze. In anul 1919, o intalnire dintre mai mult profesori si cercetatori cehi s-a soldat cu punerea temeliei asezamantului, iar pe 28 octombrie 1931, gradina a fost deschisa publicului.

Astazi, Gradina Zoologica din Praga are o suprafata de 45 hectare si gazduieste circa 4.600 exemplare din 630 specii de animale. Comoara cea mai de pret a gradinii consta in nucleul de cai salbatici ai lui Przewalski, sau caii salbatici mongoli. Gradina zoologica administreaza programe serioase de cercetare si inmultire in captivitate a animalelor salbatice periclitate. Dintre recordurile detinute de acest asezamant se evidentiaza cel din anul 1938, cand a eclozat in captivitate primul condor andin crescut de catre oameni. De asemenea, in anul 1942, aici s-a nascut primul pui de urs polar in urma unei inseminari artificiala (o simpatica femela denumita Ilun). Lista recordurilor continua cu primul manz de cal Przewalski nascut in captivitate, tot in urma unei inseminari artificiale. In timpul inundatiilor din anul 2002 care au devastat Cehia, gradina zoologica din Praga a fost inundata aproape in totalitate, o mare parte din animale fiind ucise de calamitate. Forul conducator al gradinii, alaturi de primaria orasului Praga s-a mobilizat exemplar si au reusit in timp record refacerea stocului de animale si renovarea gradinii. Nu este, deci, de mirare ca, in anul 2007, prestigiosul Forbes Traveller a inclus gradina zoologica din Praga in topul primelor gradini zoo din lume.

Gradina Zoologica din Viena

Daca ajungeti in Viena, indreptati-va pasii spre Tiergarden Schonbrunn, adica gradina zoologica Schonbrunn, situata in apropierea palatului cu acelasi nume. Fondata in anul 1752 drept menajerie imperiala, aceasta este, de fapt, prima gradina zoo din lume. Imparatul Joseph II a organizat expeditii in Africa si in cele doua Americi, in scopul capturarii animalelor salbatice destinate captivitatii vieneze. Numarul animalelor a crescut constant pana in anul 1945, cand cu ocazia bombardamentului Aliatior asupra Vienei, o parte din Gradina a fost distrusa, un numar mare de animale fiind ucise.

Parcul Schonbrunn se numara printre putinele zoo europene care adapostesc ursi panda. Alte atractii pentru vizitatori constau intr-o incinta uriasa unde sunt reproduse conditiile de viata din selva amazoniana, un acvariu de mari dimensiuni si, inaugurat in anul 2004, un polarium - spatiu amenajat corespunzator conditiilor de la poli, unde se pot admira animale arctice si antarctice. In ciuda unor incidente tragice, precum cel din anul 2002, cand un jaguar si-a ucis ingrijitoarea in fata vizitatorilor oripilati, sau cel din 2005, cand elefantul Abu si-a ucis accidental ingrijitorul, gradina zoo din Viena prezinta siguranta si clasa in cel mai aristocratic stil austriac.

Gradina Zoologica din Copenhaga

Fondata in anul 1852, este printre primele gradini zoologice din Europa si implicit din lume. Se intinde pe 11 hectare si este cea mai vizitata insitutie de profil din Danemarca: in 2008, pe portile sale au intrat fix 1.161.388 vizitatori. Gradina zoo este celebra pentru noua sa Casa a Elefantilor, creata de catre celebrul arhitect britanic Sir Norman Foster. Gradina zoo din Copenhaga deruleaza si promoveaza mai multe programe active pentru salvarea de la disparitie a numeroase specii de animale.

A fost fondata de catre ornitologul Niels Kjaerbolling pe fostele gradini de vara ale printesei Vilhelmina. In primii sai ani de functionare, institutia s-a axat pe prezentarea unui numar cat mai variat de specii de animale, dar odata ce bunastarea animalelor a devenit un deziderat major, gradina s-a specializat pe oferirea unui spatiu cat mai mare de viata pentru animalele detinute. O marea atractie o constituie Savanna Park, unde s-a reusit reporducerea fidela a conditiilor de trai din savana africana, totul culminand cu Casa Hipopotamilor, unde uriasele mamifere pot fi urmarite si in momentele in care se balacesc in apa. Gradina din Copenhaga este printre putinele din lume care adpostesc atat tigri siberieni, cat si leoparzi de Amur. Tot ea este singura gradina zoo din lume, cu exceptia Australiei, care detine in captivitate celebrii diavoli tazmanieni.

Gradina Zoologica din Berlin

Zoologischer Garten Berlin este cea mai veche si mai cunoscuta locatie de gen din Germania. Pe langa acest aspect impresioanat, gradina zoo din Berlin a avut anul trecut peste 3 milioane de vizitatori, ceea ce o incoroneaza cu titlul de cea mai vizitata gradina zoo din Europa. Deschisa publicului la data de 1 august 1844, se intinde pe 35 de hectare. Primele animale salbatice din colectiile sale au fost donate de catre Frederick William IV, rege al Prusiei. In urma bombardamentelor din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, gradina a fost distrusa aproape in totalitate, doar 91 de animale din cele 3.715 de exemplare reusind sa supravietuiasca carnagiului aerian dezlantuit de Aliati. Printre supravietuitori se numarau doi lei, doua hiene, un elefant asiatic, un hipopotam, 10 babuini, un cimpanzeu , o barza neagra si alte cateva animale de talie mica.

Astazi, Zoologischer Garten Berlin se mandreste cu o colectie de 15.912 de animale care apartin unui numar de 1.468 de specii. Gradina colaboreaza in domeniile cercetarii stiintifice cu o serie de universitati, insitutii prestigioase si alte gradini zoologice din lume, promovand numeroase programe de inmultire a animalelor periclitate din Europa. O parte dintre animalele nascute in zoo Berlin sunt eliberate apoi in salbaticie. Gradina administreaza programe ambitioase de inmultire pentru rinocerii albi si negri, precum si pentru gaurii indieni. Tot in incinta ei, se afla si un urias acvariu cu o capacitate de 25 de tone de apa. Un celebru locatar de la zoo Berlin este simpaticul pui de urs polar Knut, care respins fiind la nastere de catre mama sa, a fost hranit si crescut cu succes de catre ingrijitorii devotati. Alti locatari valorosi sunt leii asiatici, soparlele tuatara, ursii panda si tigrii siberieni.

Gradina Zoologica din Basel

Aceasta este cea mai veche si mai mare gradina zoo din Tara Cantoanelor. Institutia atrage anual peste 1,7 milioane de vizitatori staini, ceea ce o face cea mai vizitata atractie turistica din Elvetia. Zoo Basel, sau Zolli, cum o alinta elvetienii, se intinde pe o suprafata de 13 hectare si adaposteste un numar total de 6.894 animale din 645 specii. Aici, s-a nascut in premiera primul pui de rinocer indian care a vazut lumina zilei in captivitate. Tot aici s-a nascut in captivitate primul pui de gorila. Succcesul ingrijitorilor elvetieni nu s-a oprit aici: cu ajutorul stradaniilor si daruirii oamenilor, in incinta gradinii s-au nascut, pana in prezent, 18 pui de gheparzi, 22 de okapi, 53 de hipopotam pitic, si au eclozat peste 400 de pasari flamingo. La Basel exista cel mai mare nucleu de magari salbatici somalezi, o specie aproape disparuta in salbaticie.

Intre atractii se numara acvariul, expozitia africana, Australis, Casa Pasarilor, Etosha, Casa Maimutelor si gradina Sauter. Cu ocazia Zilelor Zolli, care au loc in fiecare an in jurul datei de 26 iunie, gradina zoo din Basel este deschisa si pe timpul noptii, oferind astfel ocazia vizitatorilor de a observa crampeie din activitatea nocturna a animalelor. Alte succese ale gradinii constau in programele de reproducere in captivitate a valorosilor leoparzi de zapada, maimute-veverite si vidre europene. Forbes Travel listeaza Zoo Basel printre cele mai importante 15 gradini zoologice din lume, in timp ce expertul Anthony Sheridan din cadrul Zoological Society of London o incadreaza intre primele 7 gradini zoo europene.

Gradina Zoologica din Cracovia

Pe data de 6 iulie 1929, Kracowski Ogrod Zoologiczny isi deschidea portile vizitatorilor. Locatia aleasa era cum nu se poate mai potrivita pentru binele animalelor - in mijlocul unui parc de 500 hectare, unde cresteau copaci seculari si umbrosi. Institutia a avut o evolutie fulminanta, de la 4 hectare si 111 animale din 37 specii in anul inaugurarii, la 20 de hectare si 1.500 animale din 260 specii la nivelul anului 2009.

Printre vedetele patrupede ale gradinii se numara Citta si Baby, doi simpatici elefanti asiatici, o turma de cai salbatici mongoli, hipopotamii pitici, cerbii lui David, rarele antilope addax, bongo, lechwe si tapii de balta. Alti rezidenti valorosi sunt condorii andini, leoparzii chinezesti, lupii cu coama din pampasul sud-american, tapirii, zebrele lui Chapman, vulpile feneci, gibonii si pisicile de desert, caimanii pitici, pitonii tigru si varanii de Komodo.

Bled - Tărâmul din basmele slovene / Autor: Alexandru Safta

2012-03-01T08:02:00.000-08:00

În general, atunci când oamenii vorbesc despre un loc spunând că acesta „pare desprins din basme” exagerează. Ei bine, Bled ar putea fi una dintre puţinele excepţii de la regulă. Cu o frumuseţe naturală de nedescris, localitatea slovenă, renumită pentru climatul său blând şi pentru curativele ape termale, se califică în rândul celor mai spectaculoase staţiuni alpine.

Măreţia munţilor, reflectată în apele lacului, soarele, serenitatea şi aerul proaspăt din Bled sunt, de-a lungul întregului an, o sursă de emoţii plăcute, făcând din staţiunea alpină un refugiu ideal, un loc drag multor europeni, ce vin aici pentru o pauză relaxantă sau un concediu de neuitat. Orăşelul montan atrage deopotrivă oameni bogaţi şi modeşti, artişti, sportivi, exploratori, tineri şi bătrâni din toată lumea, sădindu-le în suflet dorinţa inalienabilă a revenirii.

Înconjurată de pitoreştii Alpi Iulieni, staţiunea montană Bled, aflată pe malul lacului cu acelaşi nume, este o potenţială destinaţie turistică atât pentru romantici, cât şi pentru aventurieri. Altitudinea medie este de 500 de metri, relieful de aici atingându-şi înălţimea absolută cu vârful Straza, de 646 de metri. Populaţia este restrânsă - aproximativ 5.500 de locuitori - iar capacitatea de găzduire turistică ajunge până la de 4.000 de locuri.

Lacul Bled are o suprafaţă de circa 144 de hectare, cu o adâncime maximă de 30 de metri. Izvoarele termale, interceptate şi direcţionate către piscinele unor hoteluri (cu apa de 23-28 grade Celsius), invită atât la plăcute sesiuni de înot, cât şi la tratamente eficiente împotriva stresului, surmenajului, tulburărilor neurovegetative şi afecţiunilor cauzate de vârsta înaintată. Climatul din Bled este unul sub-alpin, blând şi sănătos, care oferă cel mai îndelungat sezon adecvat înotului în piscine descoperite dintre toate staţiunile alpine. Temperatura medie în luna iulie este de 19 grade Celsius, iar în luna ianuarie media este în jur de -1,7 grade Celsius.

O insulă de poveste

În inima lacului glaciar Bled se află o insulă în formă de lacrimă, singura insulă naturală din Slovenia, din calcar şi dolomită; datează din Triasic şi se înalţă deasupra apei de pe "podeaua" fostului gheţar Bohinj. Împrumutând denumirea lacului de care e înconjurată, insula Bled este una dintre cele mai frumoase atracţii ale regiunii. Peticul de pământ insular abundă în vegetaţie, chiar clădirile găzduite aici fiind aproape complet "inverzite", graţie florei luxuriante. Multe legende plutesc în jurul insulei, dintre care una este istorisită în poemul Botez la cascada Savica, capodopera celui mai mare poet sloven, France Prešeren. După această legendă, pe insulă s-ar fi aflat cândva un templu, dedicat zeiţei slave a dragostei, Živa, şi aflat sub protecţia călugărului legendar Staroslav şi a fiicei acestuia, Bogomila.

Insula Bled are o semnificaţie aparte, probabil încă din vremuri preistorice. Obiectivul este accesibil, evident, numai pe calea apei, iar transportul până la destinaţie se realizează cu o barcă specială, cu acoperiş, denumită pletna, condusă de un singur vâslaş, cu două rame - un tip de ambarcaţiune cunoscut numai aici.

Bled nu este o insulă mică, ci una foarte mică, şi totuşi, de-a lungul secolelor, oamenii nu au ezitat să exploateze absolut fiecare metru pătrat al său, în diferite scopuri. A fost populată, într-o formă sau alta, încă din preistorie, urme umane vechi de multe milenii fiind descoperite aici de arheologi. Şi nu este greu să ne imaginăm antice ritualuri păgâne consumându-se în acest loc mistic. În urma unor cercetări arheologice, s-a constatat că slavii timpurii îşi venereau aici divinităţile, într-un templu păgân, cu cel puţin un secol înainte ca primii creştini să atingă ţărmurile insulei Bled, în secolul al IX-lea.

Desigur, insula slovenă este o destinaţie populară mai ales în rândul cuplurilor aflate în căutare de locuri romantice unde să facă schimb de jurăminte - şi asta îndeosebi pentru edificiul cel mai mare şi mai important de pe insulă este Biserica de Pelerinaj Adormirea Maicii Domnului. Drumul de la malul apei ce scaldă insula până la poarta bisericii măsoară fix 99 de trepte ascendente, construite în 1655. O tradiţie locală impune chiar ca mirele să îşi transporte în braţe mireasa până la zidurile lăcaşului de cult. În tot acest timp, femeia trebuie să rămână tăcută, sau mult ghinion se va abate asupra acelei căsnicii. (Ca să înţelegeţi cât de dificilă este încercarea, trebuie menţionat că panta este foarte abruptă.)

Având o singură navă, Biserica de Pelerinaj Adormirea Maicii Domnului, cu uriaşa sa clopotniţă separată de restul clădirii, a fost construită în extremitatea sudică a insulei în anul 1465, atunci când Sigmund Lamberg, primul episcop al Ljubljanei, a sfinţit noul prezbiteriu şi altarul principal. Turnul cu clopotniţă, ce domină întreagă insulă, prezintă caracteristici arhitecturale neaşteptate pentru această regiune, având influenţe veneţiene. Înălţimea turnului este de 52 de metri, iar deasupra intrării se făleşte cu un arc gotic, construit între secolele XIV şi XV, dintr-o piatră cu multe perforaţii, numită, din acesta pricină, "bob de hrişcă". Un element special al bisericii de pe insulă este "clopotul dorinţelor", care atrage numeroşi turişti, graţie legendei de care este înconjurat (uşor de ghicit): cel care trage de funia care face acest clopot să sune poate să îşi pună o dorinţă şi aceasta, spune mitul, se va îndeplini.

Biserica de pe insulă a fost reconstruită în 1685 în stil pre-baroc, iar interiorul său datează din acea perioadă şi până la un secol mai târziu, interval în care s-a tot lucrat la desavasirea sa. Renovată în 1972, biserica are patru altare, decorate cu sculpturi în lemn şi în marmură neagră. Şi o fântână a fost construită pe insulă, în 1888, în amintirea unei prinţese decedate la o vârstă fragedă, apa fântânii venind dintr-un izvor natural şi fiind potabilă. În 1952, insula a fost declarată monument cultural şi istoric.

Castelul de poveste

Un alt obiectiv turistic emblematic al staţiunii Bled îl reprezintă castelul cu acelaşi nume, cel mai vechi din Slovenia, aşezat pe marginea unei stânci abrupte, chiar deasupra lacului Bled. Castelul a fost pentru prima oară menţionat în scris în 1011, atunci când împăratul german Henric al II-lea l-a donat Episcopului din Brixen. Se crede că, la acea dată, pe terenul ocupat astăzi de castel se afla doar un turn în stil romanic, înconjurat de un zid de protecţie. Turnuri adiţionale au fost ulterior construite şi sistemul de fortificaţii a fost perfecţionat în Evul Mediu târziu.

Intrarea în castel este în mod particular interesantă graţie arcului în stil gotic şi podului mobil ce trece pe deasupra unui şanţ de apărare, acum astupat. Ansamblul a fost completat prin adăugarea diverselor clădiri în perioada barocă. Castelul este împărţit în două: partea interioară cuprinde încăperile de locuit şi o capelă gotică, în timp ce partea exterioară constă din clădiri administrative, protejate de un înalt zid, romanic, cu creneluri de apărare, un turn de intrare şi un turn defensiv.

Cea mai interesantă dintre clădirile rămase astăzi este capela din curtea superioară, dedicată episcopului sanctificat Albuin şi sfântului Ingenuin. A fost construită în secolul al XVI-lea, iar elementele baroce şi frescele au fost adăugate în preajma anului 1700. Portretele de lângă altar amintesc de donatorii castelului, împăratul german Henric al ÎI-lea şi soţia lui, Kunigunda.

Fragmente din bolta gotică prăbuşită se află încorporate în zidul clădirii învecinate capelei, care găzduieşte astăzi un muzeu. Numeroase imagini de armuri şi arme, pictate ca fresce ori cioplite în piatră, împodobesc majoritatea clădirilor castelului. După ce acoperişul acestuia a fost distrus de un incendiu în 1947 şi în timpul primelor excavări arheologice postbelice, executate în 1948 în Bled, Muzeul Naţional a sugerat conservarea complexului. Între 1951 şi 1961, castelul a fost renovat şi i-au fost adăugate detalii arhitecturale suplimentare.

Astăzi, obiectivul atrage vizitatorii prin vechimea lui, prin arhitectura fermecătoare, precum şi printr-o magnifică panoramă asupra lacului Bled şi a întinselor regiuni înconjurătoare. Istoria antică a Bledului şi diferite stadii de dezvoltare ale castelului de aici sunt înfăţişate în clădirea de lângă capelă. Ambianţa castelului este îmbogăţită în lunile de vară, prin reînvierea turnirului arcaşilor; de asemenea, pot fi văzute "galeria plantelor medicinale" (un mic magazin cu preparate din plante) şi tipografia tradiţională, cu o presă reconstituită după modelul tiparniţei inventate de Gutenberg. Un bilet de acces în castel costă maximum şapte euro.

Restul poveştii

Bled se află în nord-vestul extrem al Sloveniei, la poalele Alpilor Iulieni şi între râurile Sava Bohinjka şi Sava Dolinka. Este o staţiune accesibilă indiferent de sezon, inclusiv pe cale feroviară. Gara Lesce-Bled se află pe tronsonul Villach-Jesenice-Ljubljana-Belgrad-Istanbul-Atena. Iar cel mai apropiat aeroport internaţional este în Brnik, la 36 kilometri depărtare, Bled fiind conectat cu toate oraşele slovene mari prin curse regulate cu autocarul.

În Bled se poate opta pentru transportul cu trăsura trasă de cai, între orele 10:00 şi 18:00, preţul pentru o tură completă de 30 de minute în jurul lacului fiind de aproximativ 30 de euro, o sumă rezonabilă, ţinând cont de peisaje şi de capacitatea de până la patru persoane a trăsurii. Totuşi, în jurul lacului Bled circulă şi un trenuleţ pentru turişti, în acelaşi interval orar, la fiecare 45 de minute şi pentru care un bilet costă trei euro.

Locuri care mai merită vizitate sunt Defileul Vintgar - o bijuterie naturală a ţinutului, deschis publicului între orele 08:00 şi 19:00, contra unei taxe de intrare de aproximativ patru euro - şi peştera Babji Zob, în interiorul căreia se organizează, în lunile iulie şi august, vizite în fiecare duminică, începând de la ora 10:00, contra sumei de 15 euro de persoană. Nu este de ocolit nici "toboganul de vară" Straza (de fapt, o instalaţie cu mici vehicule ce se deplasează pe o şină - vezi video), lung de 520 de metri şi cu o înclinaţie medie de 25%, pe al cărui traseu se pot atinge viteze de până la 40 km/h şi care reprezintă un mijloc interesant de a admira peisajele în timpul unei porţii bune de adrenalină. Preţul? Şapte euro pentru adulţi şi patru euro pentru copiii cu vârstă de până la 14 ani. Dacă ajungeţi în Bled, vizitaţi şi ştrandul public, cotat ca având cea mai bună apă din Slovenia.

Cel mai faimos eveniment din Bled este "Zilele Bledului", celebrat anual în cel de-al patrulea weekend al lunii iulie. Este un festival frumos, cu lumini plutind pe lac, cu artificii şi cu târguri de obiecte artizanale. De Anul Nou, se poate asculta muzică în cadrul tradiţionalei Gale a Zilei de Anul Nou, în Sala de Festival.

Tot în Bled are loc Festivalul de Folk Okarina, în fiecare lună august, în cadrul Festivalulului Muzicii fără Frontiere - evenimentul găzduieşte unele dintre cele mai originale grupuri muzicale de pe glob. Aici se află o lista interesantă cu programul tuturor evenimentelor care vor avea loc în 2011 în Bled:

Turiştii se pot caza în hoteluri de trei până la cinci stele, în pensiuni, vile, apartamente (sau camere din apartamente particulare), camping-uri, ferme, hosteluri, preţurile începând de la 10 euro de persoană pe noapte şi crescând, în funcţie de o multitudine de criterii.

Sursa foto Bled.si

Coasta dalmata – Perla croata a Adriaticii

2012-03-01T07:59:00.000-08:00

Multi au vazut-o deja, altii au auzit de farmecul ei venit parca dintr-o lume atat de diferita de cea a noastra, in timp ce altii, cei mai multi de fapt, isi planuiesc deja sa se reintoarca. De ce? Pentru ca, fara doar si poate, coasta dalmata are toate acele ingrediente care pot face ca o vacanta sa fie perfecta... preturi mai mult decat accesibile, servicii la nivel occidental, cele mai frumoase plaje din Europa, cladiri functionale chiar si dupa sapte secole de existenta, cetati si fortarete stravechi, totul intr-un decor rupt, parca, direct din Evul Mediu....

In acest articol:: Brela – plaja la umbra brazilor; Baska Voda – relaxare in adevaratul sens al cuvantului; Insula Hvar – cea mai insorita insula a Croatiei; Dubrovnik – Perla Adriaticii; Zadar – o poarta catre trecut

Brela – plaja la umbra brazilor

Nu a fost defel o exagerare sa spunem ca in Croatia exista cele mai frumoase plaje din Europa si poate chiar din lume. De fapt, nici macar nu am spus-o noi, ci specialistii pretigioasei publicatii Forbes, cei care au situat plaja Brela, din localitatea cu acelasi nume, pe locul 6 in topul celor mai spectaculoase plaje din lume si pe locul 1 intr-un top similar european. Localnicii spun ca plaja este atat de frumoasa incat nici macar nu iti vine sa crezi ca esti in Europa. Dupa ce am vazut-o, va asiguram ca au perfecta dreptate...

Pare greu de crezut ca in trecut, pe locul asezarii de astazi (care nici macar acum nu depaseste 2.000 de locuitori), era doar o marunta asezare pescareasca. Si totusi, metamorfoza este cu atat mai spectaculoasa, mai ales daca ne gandim ca, inca din anul 1968, Brela a fost incoronata cu titlu de Campioana Adriaticii pentru rezultatele extraordinare pe care le obtinuse in materie de turism. Imaginati-va numai o plaja de 6 kilometri aflata la poalele unor munti acoperiti total de conifere. In fapt, fiecare golfulet al plajei Brela pare o ascunzatoare naturala in care te poti bucura, ferit de priviri indiscrete, atat de soare cat si de umbra pinilor si a brazilor care coboara pana aproape de apa. Simbolul localitatii este o stanca impunatoare, Kamen Brela, ce se ridica din apa de o limpezime rar intalnita, fenomen accentuat de unduirile stancoase ale muntelui in apa marii.

Chiar si orasul Brela este o incantare pentru turistii avizi de liniste si relaxare. Un mix fermecator de cladiri moderne si case cu aspect medieval, intr-un decor ce ar aminti mai degraba, in lipsa marii, de o localitate montana... aceasta este Brela, Campioana Adriaticii. Iar daca va ganditi ca preturile sunt unele exclusiviste, va inselati. Cazarea pleaca de la 10-25 euro/persoana/zi, in cazul in care alegeti unul dintre cele trei hosteluri de pe malul marii si urca pana la 80 de euro in cazul hotelurilor de 4 stele. In plus, o masa copioasa la aceleasi hoteluri de patru stele nu va depasi suma de 10 euro pentru o singura persoana. La toate acestea se adauga si posibilitatea de a calatori rapid in orice alta parte a Croatiei. In fond, orasele Split si Makarska se afla fiecare la doar o ora de Brela, iar cursele autocarelor au loc la fiecare jumatate de ora.

Baska Voda – relaxare in adevaratul sens al cuvantului

V-ati imaginati vreodata cum ar fi ca, dupa o catarare pe munte, sa va aruncati hainele si sa inotati in apa marii, sa faceti scuba diving sau snorkelling? Ei bine, asta este oferta pe care o face Baska Voda (se pronunta Bashka) o marunta localitate pescareasca situata la sud de Brela si la doar 9 kilometri de orasul Makarska. E un adevar ca nimeni nu opreste aici pentru a vizita un muzeu sau o galerie de arta. Si totusi, autobuzele care circula zilnic intre Split si Dubrovnik au, de fiecare data, o oprire la Baska Voda. De ce? Pentru ca, se spune, senzatia pe care o ai atunci cand cobori de pe Muntele Biokovo pentru a te lasa prada valurilor Marii Adriatice este unica. Si asta nu e totul. Din Baska Voda puteti ajunge in doar cateva minute in satele Bast si Topici, recunoscute pentru painea si branza facuta in casa, dupa retete neschimbate de sute de ani si, da, puteti sa cumparati produsele direct de la localnici. La fel de usor se ajunge si la Bratus, un sat pescaresc in care sa incercati, daca timpul va permite, savoarea bucatariei pescarilor dalmati.

Turismul si-a pus decisiv amprenta asupra localitatii. Aici exista deja cinci hoteluri de patru stele, unul de trei stele si doua hoteluri de doua stele care se lupta in oferte pentru atragerea turistilor. Va vine sa credeti ca puteti ocupa singur sau singura o camera dubla, pentru o intreaga saptamana, pornind de la numai 350 de euro? Aceeasi camera este oferita cuplurilor pentru aproximativ 400 de euro pentru aceeasi perioada. Si vorbim aici de plin sezon estival. Mai mult, puteti vizita Baska Voda chiar si iarna, spectacolul oferit de localnici odata cu sarbatorirea patronului spiritual al orasului, Sf. Nicolae, fiind unul care nu merita ratat.

Insula Hvar – cea mai insorita insula a Croatiei

2718 ore de soare puternic in fiecare an - este statistica ce a facut din insula Hvar "cea mai insorita insula croata", De fapt, insula Hvar este si cea mai vizitata insula de pe toata coasta dalmata. Iar daca va intrebati de ce, o sa va raspundem in doar cateva cuvinte: Hvar este locul ideal pentru cei care vor sa isi petreaca luna de miere, este insula cu cea mai tumultoasa viata de noapte, este insula in care arhitectura venetiana este inca omniprezenta, inclusiv in spectaculoasele cluburi de noapte, este insula cu unele dintre cele romantice plaje si locul in care puteti sa experimentati senzatiile date de absolut orice sport nautic.

Pe insula Hvar se poate ajunge cu feribotul ( cei care vor sa ajunga cu masina trebuie sa stie ca pot face acest lucru doar in portul Stari Grad de pe insula Hvar) sau cu catamaranul. De altfel, doua astfel de vase pleaca zilnic din portul Split spre Hvar, iar calatoria dureaza in jur de 50 de minute. In plus, din Hvar exista catamaranul Krilo care va poate oferi o excursie pana pe insula Korcula, locul in care croatii sustin ca s-a nascut exploratorul Marco Polo, si apoi pana la Dubrovnik. Tot din Hvar, pe timpul verii, exista cursa regulatae ale feriboturilor care va permit sa vizitati orasele Pescara si Ancona din Italia.

Dubrovnik – Perla Adriaticii

Dubrovnik nu mai este de multa vreme o destinatie obscura pe litoralul adriatic al Croatiei. In fapt, probabil ca nu a fost niciodata asa ceva. Astazi, Dubrovnik, cel mai vizitat oras de pe partea continentala dalmata, a devenit un punct de reper pentru orice croaziera mediteraneeana si pentru orice turist care viziteaza Croatia. Poate ca nu intamplator, George Bernard Show a botezat stravechea cetate "perla Adriaticii", nume care a ramas intiparit in memoria localnicilor care nu se sfiesc sa afirme ca urbea lor este cea mai frumoasa din intreg bazinul mediteraneean.

Strazile de marmura, cladirile in stil baroc dintre care rasar fantani sculptate de artisti renascentisti, zidurile fostei cetati Ragusa inca intacte si un centru istoric pe care UNESCO l-a inclus in patrimoniul sau, toate fac din Dubrovnik unul dintre locurile pe care merita sa le vezi macar o data in viata. Si, nu, Dubrovnik nu este doar o urbe cu iz medieval. Viata de noapte in Dubrovnik este, deopotriva, tumultuoasa si spectaculoasa. Plajele de aici atrag an de an zeci sau poate sute de mii de turisti din toate colturile lumii, iar restaurantele, cluburile si cafenele abunda de vizitatori in fiecare zi. Croatii au stiut sa isi valorifice trecutul, poate de aceea cladirile istorice, asa cum este farmacia ce functioneaza neintrerupt inca din preajma anilor 1300, arata extraordinar de bine si astazi. Nu deoseori veti avea ocazia sa va petreceti vacanta intre zidurile si turnurile de aparare perfect conservate ale unei cetati medievale. Ei bine, acesta este Dubrovnik.

Iar asta nu e tot. Din Dubrovnik se organizeaza zilnic excursii catre insulele Korcula, Elaphiti, Mljet sau peninsula Peljesac. La sud de oras se afla regiunea Konavle, celebra pentru modul in care localnicii au reusit sa pastreze vii traditii vechi de sute de ani. Peste toate, perla coroanei, Riviera Dubrovnik, cu satele sale pescaresti, Mlini, Plat sau Srebeno, si cu plajele sale unice, este tot ceea ce isi poate dori un amator de distractii si de relaxare pe malul marii.

Zadar – o poarta catre trecut

Zadar este unul dintre orasele care a avut, intr-adevar, mult de suferit de-a lungul istoriei. Construit de romani pe bazele unei foste asezari dalmate, atacat in numeroase randuri de turcii otomani, condus de austrieci si facut parte a Italiei pana in anul 1943, atunci cand a fost ocupat de armatele naziste ale lui Hitler, Zadar a fost reconstruit de fiecare data. Ultima lovitura a primit-o in anul 1991, in timpul razboiului din defuncta Iugoslavie, centrul sau istoric, parte a patrimoniului UNESCO, fiind distrus de conflictul care s-a dat chiar pe strazile orasului.

Croatii au refacut insa, cu o determinare demna de Sisif, intregul centru istoric si au reamenajat ruinele antice si medievale care au dus faima Zadarului. Astazi, Zadarul este complet revigorat. Cafenelele si barurile sunt pline aproape tot timpul, muzeele si galeriile de arta au fost reamenajate, iar turistii pot vizita atat orasul cat si insulele din apropiere (Pag, Dugi Otok) sau Biogradul. Tot de la Zadar se poate ajunge in cel mai scurt timp la Parcul National Paklenica, iar daca timpul va permite, in numai o zi puteti sa vizitati si Parcul National Plitvice, una dintre minunile naturale ale lumii.

CITESTE SI:

Plitvice – o pledoarie pentru natură Autor: Georgiana Fefea

2012-03-01T07:55:00.000-08:00

Dacă litoralul dalmat a devenit deja o constantă în agenda multor europeni pasionaţi de călătorii, Parcul Natural Plitvice, situat între Zadar şi Zagreb, se afirmă, din ce în ce mai mult, drept una dintre marile atracţii turistice ale Balcanilor. Iar dacă vă întrebaţi de ce peste un million de oameni vin aici în fiecare an, din toate colţurile lumii, vă invităm la un tur virtual al unuia dintre cele mai spectaculoase şi mai sălbatice locuri din Europa.

Parcul Plitvice a captat atenţia naturaliştilor încă de acum câteva sute de ani, când au început primele studii asupra habitatului.

În anii '20, profesorul Ivo Pevaleka a observat la Plitvice un complex biodinamic de travertine (tuf calcaros care se poate lustrui ca marmura, folosit în construcţii), care influenţau atât creşterea plantelor ,cât şi procesul dezvoltării unei bariere de travertine, care putea fi încă de pe atunci uşor distrusă în urma activitatăţii umane intense din zonă.

În 1949, Parlamentul Republicii Croaţia declara parcul Plitvice rezervaţie naturală protejată. În următorii 48 de ani, anumite soluţii şi adăugiri au fost operate, ultima schimbare având loc în 997, când lărgirea bazinului parcului până la 266 kilometri pătraţi a fost legalizată. Parcul reprezintă un sistem carstic cuprinzând 16 lacuri, care au drept "numitor comun" râul Plitvice. Acestea se împart în două părţi, în funcţie de poziţia lor geografică. Astfel, au devenit cunoscute sub numele de Lacurile de sus şi Lacurile de jos. Dintre acestea, se distinge lacul Kozjak, care este cel mai intins, fiind în acelaşi timp şi navigabil.

Zona este "condimentată" cu zeci de cascade spectaculoase, unele de formaţie recentă. Accesul către ele este facilitat de mici podeţe din lemn, a căror arhitectură simplă se integrează peisajului aparent sălbatic. Râul Plitvice are o lungime de 4 kilometri şi este parte integrantă a rezervaţiei, apele sale dând naştere celei mai mari cascade din zonă, care are o înălţime de 76 metri.

Structura geologică a zonei pe care se întinde parcul este parte a unui mediu cu precădere carbonifer, ale cărui straturi superioare dateaza din era mezozoică.

Cele mai întâlnite roci sunt calcarul şi dolomita (mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu, cristalizat in sistemul romboedric), fiecare dintre ele având un număr mare de varietăţi, care sunt evidentiate de relief şi de prezenţa sau absenţa apei.

Poziţionarea dolomitei, o rocă mai puţin poroasă, lângă straturile de calciu din perioada jurasică este principalul fapt responsabil de formele "generoase" ale parcului.

Caracteristicile hidrogeologice specifice ale dolomitei au făcut posibilă crearea lacurilor şi a canioanelor în straturile care datează din Cretacic. Exceptând fenomenul morfologic specific zonelor carstice, complexul şi-a creat în mod natural propriul sistem subteran de peşteri, cavităţi şi abisuri. Până în prezent au fost identificate aproximativ 50 astfel de intrări, însă nu toate prezintă interes turistic, iar un număr şi mai mic dintre acestea sunt accesibile. Varietatea fascinantă a culorilor rocilor poate ţine un turist ocupat chiar şi o zi întreagă. Travertine, cascade, roci colorate, lacuri, peşteri, acest ecosistem le adăposteşte pe toate.

Ponturi utile

Cu ce călătorim?

Chiar dacă nu aveţi foarte multe zile la dispoziţie, Croaţia are avantajul de a se afla destul de aproape de ţara noastră.

Călătoria cu avionul este cea mai rapidă, dar nu neapărat cea mai ieftină. Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie şi doriţi să vă relaxaţi în timp ce admiraţi peisajele, cea mai indicată călătorie ar fi cea cu vaporul, pe care îl puteţi lua chiar şi din Italia, distanţa nefiind foarte mare. În anumite privinţe, călătoria cu maşina este cea mai bună alegere. Costul unui litru de benzină în afara ţării este puţin peste un euro, cenţii variind în funcţie de zona pe care o traversaţi. Traseul este unul destul de simplu şi nu durează mult: ieşiţi din ţară prin vestul României, traversaţi Ungaria prin sud-est şi ajungeţi în Croaţia.

Unde ne cazăm?

Este recomandat să vă faceţi rezervările pentru cazare din timp, dar dacă este vorba despre un voiaj ad-hoc, nu trebuie să vă faceţi griji. În zona parcului sunt multe pensiuni de familie, care ofera condiţii plăcute de cazare. Trebuie să ştiţi că dacă optaţi pentru un hotel din jurul parcului, veţi plăti un pret aproape triplu fata de o pensiune, desi serviciile sunt asemnatoare.

În ce plătim?

Moneda naţională este kuna. Spre deosebire de alte ţări, care acceptă moneda euro, aici nu veţi putea plăti decât în moneda acceptată. Dacă nu aţi făcut schimbul valutar din Romania, unde moneda croată este mai puţin întâlnită, este recomandat să vă procuraţi euro încă din ţară. Veţi putea schimba apoi moneda euro în Croaţia, la orice casă de schimb valutar sau bancă, la un curs de aproximativ 7 kuna pentru un euro.

În parc…

Intrarea în parc costă 110 kuna (aproximativ 15 euro), iar biletul este valabil pentru cinci ore, timp în care veţi putea admira, fotografia sau explora. Ca sa faceţi economie de timp, dar în acelaşi timp să vizitaţi o parte cât mai mare a parcului, puteţi opta pentru o călătorie cu trenul sau cu vaporaşul. La intrarea în parc puteţi procura o hartă cu punctele de atracţie, care se va dovedi foarte utila în goana după frumuseţi.

Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul parcului.

Mărul discordiei

Senzaţia care te copleşteşte odata ce păşeşti aici este că ai ajuns într-un paradis terestru. Puţini dintre vizitatori ar putea să-şi imagineze că în acelaşi loc, în urmă cu nu prea mulţi ani, se desfăşura ceea ce am putea numi un iad pe pământ. În martie 1991, rezervaţia a fost scena primei confruntări armate în cadrul Războiului Croat de Independenţă. Pe lângă conflictele care au avut loc aici, soldate cu victime umane, inclusiv copii, terenul a fost în mare parte minat. Zona a fost recucerita de către armata croată în luna august a anului 1995, în urma unei operaţiuni militare, numită "Furtuna", care a dus la încheierea războiului croat.

În urma conflictului, U.N.E.S.C.O. a trecut rezervaţia pe lista Patrimoniului Mondial in Pericol. Datorita importanţei parcului, guvernul croat a depus eforturi deosebite pentru a demina complet terenul, ceea ce a făcut ca în 1998 obiectivul să fie scos de pe lista locurilor cu grad de pericol ridicat. Chiar dacă parcul a fost în totalitate deminat, împrejurimile nu sunt complet sigure, anumite trasee nefiind încă practicabile.

Cascadele Rinului Autor: Claudia Moşoarcă

2012-03-01T07:16:00.000-08:00

Acum vreo 15.000 de ani, Rinul şi-a croit o nouă albie în buclă largă, frământând calcarul şi nisipurile. O treaptă naturală prăvăleşte, de atunci, cursul apelor năvalnice, iar perdeaua de stropi strălucitori şi spuma albă dansează în vuiet nesfârşit. Cascadele, oprelişte neînduplecată în calea navigatorilor fluviali, răsfaţă micile bărci de agrement cu duşuri răcoroase şi energice. În peisajul elveţian dominat de serenitatea munţilor înzăpeziţi, gălăgioasele ape ale Rinului desfac liniştea în fâşii, redând-o pădurilor din apropiere.

Prin cifre, Cascadele Rinului ajung pe primul loc în Europa: lăţimea de 150 m, înălţimea de 23 m, adâncimea bazinului 13 m, cu un debit mediu estival de 600.000 litri/secundă. Aşadar, este cea mai mare ori largă cascadă (formată din mai multe căderi succesive, ceea ce a dus la folosirea pluralului în denumire) de pe vechiul continent, nu şi cea mai puternică - aceasta se numeşte Dettifoss (Islanda) şi are 100 m lăţime, cu o cădere de apă de 45 m. Înainte de a intra deplin pe teritoriul Germaniei, fluviul născut din Alpii elveţieni, trecut prin Lacul Konstanz şi peste stâncile de la Schaffhausen, unde-şi formează cascadele, se întinde spre vest ca o graniţă naturală între cele două ţări, până la Basel, cotind aici spre nord.

Cum oraşul Schaffhausen din Elveţia are o sumedenie de indicatoare cu "Rheinfall", nu este greu să treci de pe autostrăzile A3 (dinspre Basel, Elveţia), A81 (dinspre Stuttgart, Germania) şi A4 (dinspre Zürich, Elveţia) spre drumurile ce duc pe malul Rinului. Preferinţa pentru rutele de autobuz sau tren trebuie să te facă atent la staţiile Neuhausen am Rheinfall şi acelaşi Schaffhausen. Hărţile îţi vor arăta chiar şi traseele pentru bicicletă, venite dinspre varii direcţii. Pentru cei care optează pentru plimbări pe Rin, vaporaşe zilnice circulă între Lacul Konstanz (Boden-see) şi Cascadele Rinului ori între acestea şi Rheinau.

Zona Cascadelor Rinului reprezintă un mare parc cu panorame încântătoare şi cu un fundal sonor de tumult acvatic. Două castele vechi, stânci ameţitoare, un pod de cale ferată, trepte abrupte până sub cascade şi alei kilometrice te îmbie la o zi plină de farmec elveţian, stropită din belşug de apele încă sălbatice atunci când barca se aventurează la baza căderii Rinului. Indiferent pe unde intri la Cascade, drumurile dau în parcări largi şi, de aici, la unul dintre cele două castele de pe mal: Laufen, în partea de sud, şi Wörth, în nord.

Castelul Laufen, azi deschis publicului (zilnic, între 9 a.m. - 7 p.m.) şi printr-un restaurant elegant, domină înălţimile malului Rinului de peste 11 secole. Din anul 885, când baronii din familia Laufen şi-au construit reşedinţa aici, şi până în 1941, castelul a trecut de la un proprietar la altul, ultimul dintre ei, familia Bleuler, dându-l spre vânzare Cantonului Zürich. Din 2010, castelul a reintrat oficial în circuitul turistic, după restaurare şi modernizare.

Atracţia principală rămâne poteca amenajată în trepte, tăind stânca şi aducând turiştii până sub învolburata cascadă, în partea ei laterală. Privite prin sticla de protecţie, apele par furioase şi agitate, însă de pe platforma exterioară întinsă curajos deasupra lor, înţelegi că vuietul şi căderea impresionantă reprezintă un frumos joc al Naturii, în care Rinul sare nepăsător peste stâncile milenare.

Pe celălalt mal, cum priveşti drept dinspre Castelul Laufen, un alt castel mai mic, Wörth, atestat în documentele secolului al XIII-lea, oferă din propriul restaurant o vedere largă asupra cascadei şi asupra cursului Rinului îndreptat spre Basel. Până la construirea căii ferate, clădirea fusese folosită ca spaţiu de reîncărcare a vapoarelor, al căror traseu fluvial (dinspre Lacul Konstanz spre Basel) era aici întrerupt de cascade. Malul lin şi cu promenadă se întinde de la Wörth spre modernul centru denumit "Park", în amintirea vechilor cărări din jurul unui hotel de demult.

De la debarcaderul de lângă Wörth, micile bărci traversează Rinul spre malul opus, de sub Castelul Laufen, cu un mic ocol până sub Cascade, în mijlocul cărora o mare stâncă se ridică la înălţimi ameţitoare, sub flamurile elveţiene. Curajoşii pot părăsi vaporaşul şi pot urca pe vârful stâncii, pentru a cuprinde în priviri întreaga măreţie a apelor învolburate.

Peste cursul Rinului, înainte de coborârea lui în cascadă, a fost construit în 1857 un pod cu arcuri joase din piatră, pentru calea ferată ce lega oraşul Schaffhausen de Winterthur. Cum podul este şi pietonal, el a devenit liant între zona Castelului Laufen şi malul opus, astfel că un tur lung poate duce turiştii de la un castel la celălat, fără a fi nevoie de traversarea Rinului cu barca.

Câteva atracţii importante se conectează la peisajul Cascadelor Rinului: explorarea apelor dintr-o canoe, admirarea iluminării speciale de la lăsarea serii, care creează un tablou romantic pentru cei care se plimbă sau iau cina pe malurile râului, jocurile de artificii din data de 31 iulie, după apus, când cerul explodează în culori, lumini şi sunete, şi, nu în ultimul rând, deschiderea pe 31 martie a noului parc de aventură.

Cascadele Rinului rămân nepăsătoare faţă de anotimpul care le îmbogăţeşte sau le sărăceşte de frunziş şi flori malurile, căci turiştii care privesc căderea neistovită şi ascultă vuietul melodios sunt fermecaţi pentru totdeauna, ca într-o vrajă iscusită. Chiar şi amintirea mai târziu împărtăşită şi fotografia din album nu sunt altceva decât fragmente sonore de valuri vesele şi înspumate.

Imagini SF dintr-o lume submarină: viaţa la 1000 de metri adâncime

2012-02-27T05:17:00.000-08:00

Imagini SF dintr-o lume submarină: viaţa la 1000 de metri adâncime

de Sorina Ionaşc Postat la: 20.02.2012 16:29 Ultima actualizare: 20.02.2012 17:45

GALERIE FOTO Creaturi ciudate care nu au văzut niciodată lumina soarelui

Un set de fotografii cu nişte creaturi ciudate, care par a fi de pe altă planetă, a fost dat publicităţii săptămâna aceasta. Imaginile arată cum evoluează nişte vietăţi care trăiesc pe fundul oceanului şi care nu au văzut niciodată lumina naturală, scrie Daily Mail. Este vorba despre nişte viermi acoperiţi cu solzi, din specia Polychaete, care trăiesc la aproximativ 1.000 de metri sub nivelul apei, loc în care razele soarelui nu pot ajunge.

Citeşte şi Cum a ajuns Traian Băsescu, fără să vrea, marele campion anti-ACTA din Estul Europei. Declaraţia pe care i-a făcut-o lui Bill Gates, citată de Reuters

Citeşte şi Imaginea care A EMOŢIONAT întreaga LUME

Descoperirea acestor vietăţi, care trăiesc sub o presiune foarte mare, întăresc convingerea unor specialişti potrivit căreia există viaţă pe alte planete. În fotografiile publicate se pot observa detalii despre aspectul şi comportamentul creaturilor, acestea reuşind să-şi întoarcă gura pe dos, uşurând astfel prinderea prăzii.

Citeşte şi Este cel mai prost şofer din lume. Măreşte imaginea ca să vezi unde a ajuns cu un PORSCHE

Creaturile ciudate au aproximativ 3 centimetri lungime şi fac parte dintr-un ecosistem necunoscut până acum 40 de ani. Însă din 1970, dezvoltarea tehnologiei a permis specialiştilor să exploreze adâncurile oceanelor şi lumea marină, descoperind comunităţi de vietăţi care trăiesc în medii ostile. Izvoarele hidrotermale în preajma cărora trăiesc aceste vietăţi asigură anumite chimicale şi bacterii, furnizoare de nutrienţi, esenţiali pentru supravieţuire.

"Teritoriul format din adâncurile mării reprezintă unul dintre cele mai diverse habitate de pe Pământ, însă percepţia noastră despre el este încă în fază incipientă. Aceste descoperiri din izvoarele hidrotermale au schimbat percepţiile noastre despre domeniul marin", a declarat Daniel Desbruyeres, un cercetător la Institutul Francez de Cercetare.

Citeşte şi Putin anunţă o reînarmare "FĂRĂ PRECEDENT" a Rusiei din cauza SUA şi NATO. Cum va arăta ARMATA RUSĂ PESTE 10 ANI

Citeşte şi FACEBOOK aşa cum îl ştii putea să dispară. Povestea studentului care a fost aproape să "distrugă un imperiu de 38 DE MILIARDE DE EURO"

Citeşte şi GALERIE FOTO. Cele mai controversate reclame ale secolului trecut. Ar fi interzise astăzi

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine

Petra – minunea din piatră a deşertului iordanian Autor: Claudia Moşoarcă

2012-02-21T05:34:00.000-08:00

Johann Ludwig Burckhardt, sau Sheikh Ibrahim Ibn Abdallah, a păşit plin de curiozitate în urma ghidului său, pe drumul îngust şi prăfuit care tăia canionul din piatră trandafirie. Aflase din vorbe despre oraşul săpat în stâncă de lângă Wadi Musa şi i-a convins pe localnici să-l lase să ajungă la Muntele Haroun, sub pretextul de a face acolo un sacrificiu. Deodată, la ieşirea din canion, în faţă a apărut un templu impresionant, pe faţada de gresie colorată a muntelui: Al Khazneh. Cum ghidul arab a devenit tot mai suspicios, Burckhardt a renunţat la explorarea amănunţită a oraşului, povestind însă mai târziu, în jurnalul său, cele văzute. Se întâmpla în 1812. Acest elveţian deghizat în arab, cunoscător al Coranului şi călătorind de unul singur în Liban, Iordania, Siria şi, mai apoi, până la Mecca, a adus în atenţia Europei oraşul ascuns de secole în deşertul iordanian.

Înapoi în timp

În regiunea deşertică înaltă dintre Marea Moartă şi Marea Roşie, pe teritoriul Iordaniei de astăzi, nabateenii, un trib nomad de arabi, au reuşit să creeze în ultimele secole î.Hr. şi primul secol e.n. un regat extins până în Siria, a cărui capitală, Petra, a înflorit de pe urma comerţului. Plasarea strategică între pereţii unui canion adânc şi chiar pe ruta caravanelor care aduceau mătăsuri din China, condimente din India şi tămâie din Peninsula Arabiei a transformat Petra într-un oraş bogat. Locuitorii ei întreprinzători şi destoinici au ştiut să exploateze la maximum resursa cea mai importantă: apa. Caravanele se opreau aici pentru a-şi reface puterile după traversarea deşertului şi, indiferent de perioada din an, găseau apa cea preţioasă, colectată şi conservată în cisterne adânci săpate în stâncă.
Traian cucereşte în 106 e.n. Regatul Nabateean şi îl anexează Imperiului Roman, ca parte a provinciei Arabia. În secolul al VI-lea, teritoriul cade sub stăpânirea arabilor, iar şase sute de ani mai târziu cruciaţii construiesc la Petra un fort. Declinul oraşului fusese însă provocat încă din secolul al III-lea de rapida dezvoltare a Palmirei (Siria) ca nou centru pe ruta caravanelor. Un mare cutremur va distruge multe construcţii din Petra în anul 363, în special cele care asigurau aprovizionarea vitală cu apă.

La 6 ani după ce Burckhardt a ajuns la Petra, doi ofiţeri britanici au cercetat oraşul ascuns în canion, iar în 1917 în zonă va avea loc o confruntare între trupele turco-germane şi o mică armată arabă condusă de englezul T.E. Lawrence, cunoscut sub numele de Lawrence al Arabiei. Doar în 1929 debutează studiile arheologice în Petra şi, în decursul timpului, se vor realiza numeroase descoperiri şi se vor lua măsuri de conservare a sitului. În anii 1980 s-a decis mutarea beduinilor, care trăiau în acest vechi oraş de sute de ani, în micul sat Wadi Musa, prefăcut treptat în oraş turistic. Constituirea Parcului Arheologic Petra de către guvernul iordanian a făcut posibilă o exploatare mult mai eficientă a acestei minuni a lumii, prin protejarea arhitecturii originare, prin crearea de facilităţi turistice şi, cel mai important, prin sprijinirea comunităţii locale în propria dezvoltare. În 1985 UNESCO a inclus Petra în patrimoniul cultural al umanităţii.

Petra ( "Al Batrā"- "Piatra")
Oraşul Petra este jumătate săpat în pereţii canionului, jumătate construit din piatră, îmbinând elemente arhitecturale nabateeene, elenistice, romane şi bizantine. Temple, morminte, canale, tuneluri, cisterne, biserici, clădiri publice, baraje şi altare stau neclintite în fortăreaţa muntoasă, precum într-un seif natural uriaş.
Explorarea completă a sitului depăşeşte durata unei zile, căci distanţele destul de mari, poziţionarea la înălţime a unora dintre construcţii şi arşiţa deşertului stăvilesc, în parte, avântul turistic. De la intrarea în Parcul Arheologic până la muzeul acestuia, un drum sinuos de 4 km îşi croieşte drum prin pereţii estici ai canionului, apoi traversează un platou interior larg, de unde, pe diferite direcţii se urcă spre platformele superioare ale canionului, pe cărări cu trepte săpate în stâncă.
Primele sute de metri ale turului, formând partea de drum numită "Bab Al Siq"("Poarta către Defileu"), se parcurg călare pe caii arabi ai beduinilor sau într-o şaretă. Plimbarea prilejuieşte admirarea, de-o parte şi de alta, a mormintelor clasei de mijloc, străpungând stâncile joase şi cu frunţi curbate. Vechiul baraj nabateean se află în dreapta drumului, acolo de unde un tunel lung ducea apa în altă parte de oraş. Cum apele ploilor sezoniere se îndreptau în şuvoaie dinspre Wadi Musa, nabateenii le-au direcţionat cu ajutorul acestui baraj spre canalele şi conductele din ceramică, formând o reţea eficientă prin care se alimentau rezervoarele oraşului.

Intrarea în canion se face prin "As Siq" ("Defileul"), un pasaj îngust (3-12 m) între pereţii înalţi de zeci de metri, întins pe 1,2 km şi oferind o traversare de-a dreptul minunată. Straturile colorate de gresie se ondulează artistic în lumina filtrată de crenelurile şi bolţile canionului, iar jocul de eroziune al apei desenează linii nesfârşite, franjuri, faguri, dantelării. Din pavajul antic s-au mai păstrat doar porţiuni relativ mici. Sunetul potcoavelor de cai şi al roţilor şaretelor lovind piatra curge din timp în timp prin defileu, acoperind şoaptele turiştilor şi explicaţiile energice ale ghizilor.

Pe ambele părţi ale fisurii în canion nabateenii au creat, din ceramică, conductele de transport al apei spre oraş, în cădere controlată - realizări inginereşti de excepţie pentru vremurile respective. Au dăinuit doar canalele, ceramica a fost sfărâmată în timp.

Cea mai celebră imagine a Petrei surprinde faţada "Tezaurului"("Trezoreriei")- Al Khazneh- prin rama stâncoasă a căpătului defileului.

O sculptură de 43 m înălţime şi 30 m lăţime a modificat înfăţişarea peretelui de stâncă: arhitectura grecească, cu elemente nabateene, a fost realizată prin tehnici avansate, în care modelarea pietrei s-a făcut de sus în jos, cu ajutorul unor rampe laterale. Şase coloane corintice formează etajul inferior, în timp ce trei colonade şi două nişe decorate cu siluete de amazoane se ridică pe nivelul superior. Statuile lui Castor şi Polux flanchează intrarea în Tezaur. Se pare că există două variante pentru sorgintea numelui construcţiei: prima, derivând din legenda locală, spune că urna din piatră din partea superioară ar conţine o comoară; a doua, că aici s-ar fi aflat trezoreria unui faraon din timpul lui Moise. Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că Al-Khazneh a fost probabil săpat în secolul I î.e.n. ca mausoleu al regelui nabateean Aretas al IV-lea.

Denumirea de "Oraşul trandafiriu" dată Petrei devine pe deplin înţeleasă odată ce observi culoarea dominantă a gresiei canionului. În soarele dimineţii, al amiezii sau al apusului, rozul, roşul, portocaliu, bejul se unesc în nuanţe subtile, diverse, imposibil de descris.

Prin dreapta Tezaurului, drumul continuă spre larga deschidere a oraşului cuprins în canion. "Strada Faţadelor", cum se numeşte această parte de traseu, expune intrările decorate ale mormintelor din stâncă, unele dintre ele impresionante prin formele retuşate de ape, vânt şi nisip.

Teatrul a fost croit în gresie de către nabateeni, după modelul roman, în secolul I, la baza muntelui în care a fost săpat şi Tezaurul. Deşi scena şi partea frontală au fost demult distruse, se mai observă încă rândurile de scaune şi spaţiile de legătură. Iniţial a cuprins 3000 de locuri, însă extinderea lui a permis accesul a peste 7000 de persoane.

Ţinând drumul acum căzut în spaţiul deschis al platoului interior, se trece pe lângă Nymphaeum, o fântână publică, apoi pe Strada Colonadelor, plină cândva de magazine ale nabateeenilor, prin Poarta lui Temenos şi pe lângă Qasr al-Bint, principalul templul al Petrei (anii 50 e.n), încă păstrând ziduri de 23 m înălţime. Înainte de a da în muntele de la 4 km distanţă de intrarea în parcul arheologic şi în restaurantul de la baza lui, rămâne de menţionat Marele Templu, un edificiu cu o compoziţie arhitectonică unică, ce a determinat cercetătorii să se întrebe care a fost, totuşi, destinaţia lui: templu sau sediul guvernamental.

Pe partea dreaptă a drumului, reluat imaginar din faţa Teatrului, construcţiile nabateene urcă etajele muntelui într-o succesiune de morminte regale: al Urnei, al Mătăsii, Corintic, al Palatului, al lui Sextius Florentinus (guvernator roman). Faţadele şi decoraţiile acestor mausoleuri ale demnitarilor nabateeni rivalizează cu cele ale Tezaurului. Natura a tapetat interioarele înalte cu fâşii colorate de gresie.

De la înălţime, privind dinspre capătul traseului turistic spre platoul central şi, dincolo de muntele Tezaurului spre intrarea în parcul arheologic, peisajul oraşului antic capătă o notă romantică.

Din acest punct de panoramă, o potecă urcă muntele pe 800 de trepte până la unul dintre cele mai mari monumente ale Petrei: Ad-Deir, "Mânăstirea". Faţada de 40 m are o uşă înaltă (8 m), singura cale de acces a luminii în interiorul spaţios. Templu şi/sau mormânt, acest edificiu a fost loc de pelerinaj, iar în perioada bizantină a fost folosit ca biserică.

La finalul turului, pe drumul de întoarcere, o ultimă ascensiune şi oprire trebuie să aibă loc pe platforma muntelui ai cărui pereţi formează Tezaurul şi Teatrul. Pe "Locul înalt al Sacrificiului", dovezile au indicat desfăşurarea unor ceremonii religioase importante în onoarea zeilor nabateeni, precum şi a unor ritualuri funerare. Grandoarea întregul canion din jurul Petrei se poate prinde într-o singură lungă privire, potrivită cu ritmul lent al timpului scurs în deşert.

Beduinii

Beduinii tribului Bdoul, avându-şi demult casele în interiorul Petrei, au rămas stăpânii neoficiali ai peşterilor, templelor şi cărărilor, ştiindu-le cel mai bine rostul. Unii au renunţat la creşterea caprelor şi a oilor, pentru a se îngriji de caii şi cămilele cu care plimbă turiştii prin oraşul antic, ori pentru a confecţiona şi a vinde suveniruri la micile tarabe împrăştiate prin parcul arheologic. Alţii au ales să prepare ceaiul aromat şi dulce ori micile prăjituri puse la vânzare pentru vizitatorii obosiţi. Copiii aleargă, muncesc şi se joacă printre coloanele de piatră şi printre pereţii canionului, împestriţând cu glasurile şi cu hainele lor trandafiriul muntelui.

Pare-se astfel că nabateenii încă păzesc marele lor oraş din deşert, situat pe noua rută a caravanelor automatizate, dinspre capitala Amman spre portul Aqaba. Fiecare nou Burckhardt ajuns la porţile Petrei este condus pe acelaşi defileu îngust, spre acelaşi Tezaur şi spre aceleaşi morminte regale. Ghidul însă devine suspicios dacă străinul nu întreabă, nu face suficiente fotografii şi nu împărtăşeşte impresii despre oraşul său. În atenţia lumii întregi, Petra şi-a deschis larg drumurile pentru călătorii străini, cu fireasca ospitalitate şi cu spiritul negustoresc ce i-au dat în trecut bogăţia şi întâietatea în deşertul iordanian.

Inca Trail – aventura către Machu Picchu (partea a II-a) Autor: Claudia Moşoarcă

2012-02-17T09:48:00.000-08:00

Din satul Piskacucho se ajunge pe malul drept al râului Urubamba, pe unde calea ferată duce mai departe trenurile de la Cuzco spre Aguas Calientes, la baza muntelui Machu Picchu. Un panou din lemn pe care scrie „Camino Inca - Inca Trail” anunţă punctul de start al călătoriei noastre în dimineaţa senină. Suntem şase turişti, cinci porteri şi ghidul Washington, un grup cât se poate de divers şi totuşi echilibrat: doi români, două canadience, doi danezi, toţi cam de aceeaşi vârstă, alături de un ghid tânăr şi încrezător, care lucrează foarte bine, de ceva timp, cu echipa localnicilor quechua. Un fotograf anonim se oferă să surprindă feţele noastre albe şi nerăbdătoare într-o repetată fotografie de grup, folosind pe rând aparatul fiecăruia, iar abia mai târziu, la finalul celor 4 zile de trekking, vom pricepe de ce.

Scurt jurnal de călătorie

Prima zi - cactuşi, drum lin şi terase inca

După ce punctul de control a dat cale liberă grupului pentru intrarea în Sanctuarul Machu Picchu, un pod suspendat ne traversează peste Urubamba cu apele ei înspumate şi reci. Porterii pleacă înainte, pentru a pregăti camparea, aşa că îi pierdem din vedere în cinci minute, după ce au trecut un mic povârniş plin cu cactuşi. Washington se postează ultimul în şirul nostru, spunând că poteca este una, duce la Machu Picchu pe o singură direcţie şi nu se poate rătăci nimeni. Doar când primul ajunge la câte un sit arheologic, imposibil de ratat, să se oprească. Fiindcă poartă responsabilitatea siguranţei noastre, el va sta în spate, însoţind pe cel care rezistă mai greu la efortul urcuşului. Nu prea a fost nevoie, noi cei şase ne-am potrivit destul de bine la ritmul de mers şi am stat împreună, fără să ne risipim pe traseu. Şi bine am făcut, căci am povestit mult şi i-am dat prilejul lui Washington să ne spună tot felul de lucruri interesante despre ce descopeream în jur.

Prima zi de Inca Trail înseamnă o ascensiune destul de lină, de la 2.750 m la 3.000 m, însă şi cea mai lungă din cele 4 zile, în jur de 14 km. prin ţinuturi cu mulţi cactuşi, înlocuiţi mai apoi de păduri joase şi poieni ierboase. Abia seara târziu, când am ajuns epuizaţi în zona de campare, am priceput că rucsacii au atârnat greu pe spatele nostru cam 9 ore. Dar traseul a fost minunat.
Poteca pavată a incaşilor a apărut la ceva timp de la plecare, undeva după un prim sat întâlnit pe drum. Aici, ne-am răcorit cu fructe dulci de cactus şi apă rece, de la o localnică ce profita în mod civilizat de turismul înfloritor, în mijlocul Anzilor. Umbrarul ei ne-a ferit 10 minute de soarele arzător care, la altitudinea asta, îţi arde vârful urechilor şi pielea feţei, dacă nu eşti atent să le protejezi cu vreo cremă potrivită. Apoi, din nou la drum.

Ne mai opream câteva minute fie să aflăm despre satul ruinat dintr-o vale mică din partea dreaptă a drumului, fie să fotografiem flori de cactuşi şi culmi înverzite. Washington ne-a arătat cum, din micile vietăţi care parazitează corpul plat al cactusului, un "sânge" roşu intens ţâşneşte la strivire: cel mai folosit colorant pentru textilele localnicilor şi pentru industria cosmetică, deopotrivă. Purici de plante şi rujuri, o alăturare interesantă.

După prânzul pregătit într-o poiană înaltă, traversată curajos de o apă cristalină, şi după o odihnă scurtă, urcuşul parcă devenise ceva mai uşor. Păstrăvul prăjit fusese foarte bun şi, cum vom vedea, bucătarul nostru va avea grijă şi în continuare să fim mulţumiţi de mâncarea din zilele de Inca Trail.
Primele terase incaşe zărite din înălţimea potecii au fost cele de la Llactapata, frumos sculptate în munte şi continuate până în vale, formând un vechi centru pentru administrarea agriculturii în zonă. Machu Picchu primea de aici preţiosul porumb.

În apropiere, poteca dă în mijlocul unor ziduri incaşe înalte, părţi dintr-un adăpost şi loc de odihnă din trecut, folosit în principal de curierii care transmiteau mesajele de-a lungul imperiului. Într-o singură zi, ei puteau parcurge distanţe de sute de kilometri prin Anzi, alergând pe drumurile pavate. Aflăm de la Washington că, în fiecare an, se organizează un concurs local în care echipe de porteri se întrec pentru a ajunge cât mai rapid la Machu Picchu. Greu de crezut, dar se pare că pentru ei Inca Trail durează 4 ore. Pentru noi, 4 zile.

În jurul orei 8 p.m., un stol de papagali şi câteva locuinţe modeste ne întâmpină la Huayllabamba, ultimul sat de pe drum şi locul unde se aşează mica noastră tabără de corturi, lângă alte multele, toate cu locaţie precisă, după numărul primit de grup odată cu permisul de acces. Încheiem seara cu veselie în jurul cinei şi cu gândul la ziua următoare, cea mai dificilă, din pricina diferenţei mari de nivel: de la 3.000 m vom urca la 4.200 m.

A doua zi: urcuş, trepte şi iar trepte

Fiecare dimineaţă devreme pe Inca Trail a început la fel: foşnete multe afară, apoi trezirea noastră şi băutul ceaiului de coca, pe care porterii îl lăsau lângă corturi. Efectul energizat al băuturii neîndulcite nu înlătură, din păcate, şi simptomele răului de altitudine.
După dejun, Washington ne prezintă echipa sa şi steagul grupului; din scurtul discurs îmi amintesc doar numele bucătarului, Amerigo, lesne de reţinut, şi faptul că doi dintre porteri aveau 50 de ani. Şi, cum v-am mai spus, fac Inca Trail de 7 ori într-o singură lună.

După trecerea, zilnică de altfel, pe la punctul de control, soarele ne-a lăsat să admirăm munţii în toată splendoarea lor. Până la prînz, când am terminat orele de urcuş greu, depărtările ne-au desfătat cu piscuri de 6.000 de m, înzăpezite şi decorate cu bucle de nori. Poteca s-a transformat într-o scară lungă, cu trepte destul de largi (incaşii le făcuseră potrivite pentru lamele cu care transportau proviziile) şi nu foarte înalte, dar care nouă ni s-au părut atunci chinuitoare. De vină era aerul rarefiat, căci simţeai că nu respiri suficient cât să te mişti în voie. Treceam pe lângă turişti purtând pe rucsac mici butelii de oxigen şi călcând apăsat, încet; dar şi treceau pe lîngă noi montagnarzi cu pas întins, neobosit, grăbit să atingă culmea de 4.200 de m, Abra de Warmiwañusca - sau Pasul Femeii Moarte, cum se traduce din originalul quechua. Fiindcă incaşii credeau că munţii sunt nişte uriaşi care s-au transformat în stânci, au denumit muntele acesta după forma lui de femeie răsturnată, dată de vârfuri şi coborâşuri.

De sus, se observă cel mai bine cum drumul şerpuieşte pe povârnişul muntelui; fiecare aventurier care ajunge pe creastă este primit cu aplauze. Unii sunt de-a dreptul epuizaţi, iar suflul lor zgomotos dă de înţeles că plămânii le creaseră mari probleme. Însă, după 20 de minute de odihnă, fiecare începe să-şi revină din oboseală şi urmarea firească este că impresiile curg în cuvinte, iar aparatele foto se dau din mână în mână.

După o oră şi jumătate de coborâre pe treptele de pe versantul opus, vedem bine în căldare locul de campare şi deasupra lui, pe stânci, mici cascade albe. Câte o pasăre colibri zgâlţâia florile tulpinilor zvelte, pentru ca apoi să zboare într-o clipită departe de aparatul meu.

După-amiaza liberă a pemis odihnă, relaxare, popcorn şi istorisiri despre fiecare dintre noi. Seara a venit mai repede ca niciodată aici, la cei 3.700 de m în tabăra Pacaymayo, iar noaptea a adus un frig neplăcut, ce ne-a obligat să punem pe noi toate hainele groase din rucsaci.

Ziua a treia: traseul cel mai spectaculos sau frumuseţea Anzilor

Washington ne pregătise pentru traseul celei de-a treia zi pe Inca Trail: destul de lung, cu multe suişuri şi coborâşuri, cu situri arheologice şi cu o pădure tropicală întinsă, aşa numita "cloud forest" (o junglă de înălţime, al cărei specific este formarea ceţii, de obicei la nivelul coronamentului).
Răsăritul a golit de nori versanţii din faţa taberei, dăruindu-ne un spectacol minunat al naturii montane. Am uitat cu toţii de frigul îndurat, de uşoara febră musculară şi de respiraţia greoaie.

Un kilometru de drum sinuos ne aruncă din nou la 3.800 de m, chiar deasupra ruinelor de la Runkurakay, descoperite de Hiram Bingham in 1915 şi refăcute în anii 1990.

Poteca urcă apoi la 3.950 m, printr-o zonă cu vegetaţie de înălţime, înconjurând un lac verde, Laguna Cochapata, unde vin să se adape căprioarele atunci când turiştii dispar în valea următoare. Orhidee galbene stau pe aici agăţate de alte tufişuri înflorite sau de mici arbuşti.
Din această zonă şi până la punctul final al călătoriei de o zi, vom coborî în jur de 1.000 de m, pe trepte destul de abrupte şi multe cioplite în granitul munţilor.

Două situri inca apropiate au apărut curând în faţa noastră: Sayacmarka ("Oraşul inaccesibil"), la 3.600 de m, un vechi centrul ceremonial cu aprovizionare permanentă de apă şi cu depozite de alimente, şi o altă construcţie specifică, probabil pentru paza potecii şi popasul curierilor. Dincolo de ele, platforma zonei de campare a ţinut numai bine picioarele noastre obosite şi masa de prânz.

La 6 km de Sayacmarka, ne oprim pentru vizitarea celui mai bine păstrat oraş de pe Inca Trail, Phuyupatamarca, ale cărui ziduri curbe şi terase geometrice perfect încadrate în versant demonstrează măiestria meşterilor şi veneraţia pe care o aveau incaşii pentru munţi. Mica localitate şi-a câştigat numele de "Oraşul de deasupra norilor" fiindcă la lăsarea serii nori albi se lasă peste ea, apoi mai jos, dezbrăcând zidurile. Dincolo de ele, încă de dimineaţă văile Anzilor sclipesc în soare.
Timp de 20 de minute, Washington ne ţine o adevărată lecţie de istorie incaşă, vorbindu-ne despre conducători, imperiu, simboluri şi arhitectură.

Poteca coboară în continuare, iar treptele tot mai înalte dau genunchilor noştri o slăbiciune plăcută. Peisajele sunt atât de frumoase, încât nu ai cum să te superi că Inca Trail te oboseşte şi te provoacă. La 2.700 m, situl Wiñaywayna ("Totodeauna tânăr") aminteşte de un oraş important, format din 4 sectoare: terasele pentru agricultură, zona religioasă, sectorul turnului şi partea urbană. Cum câţiva localnici taie iarba înaltă de pe terase, ai impresia că ai păşit în localitatea de acum câteva sute de ani. Jos, valea lui Urubamba şi stâlpii de curent electric anunţă discret apropierea de Machu Picchu, aflat la doar 6 km distanţă. Peste noapte, corturile ne-au fost aşezate aproape de restaurantul din zona de campare, plin de turiştii care sosesc de pe Inca Trail clasic şi din vale, pe poteca ce face parte din traseul de 2 zile al variantei scurte a drumului.

Jungla deasă de aici şi zumzetul continuu scurs în noapte dinspre adâncul ei ne-au făcut să-l întrebăm pe Washington dacă, cumva, vom fi deranjaţi de vreun şarpe rătăcit sau de vreo insectă neagră. "Dacă ţineţi fermoarul cortului închis, puteţi dormi liniştiţi". L-am ascultat întocmai; dar cred că, de oboseală, nici nu ne-a mai păsat de junglă după cina plăcută. Ne-am luat, oficial, rămas bun de la ghid şi porteri şi le-am dat un bacşiş binemeritat, mulţumindu-le că ne-au ajutat să avem o aventură grozavă.

Ultima zi: răsăritul la Machu Picchu

Cu ochii mijiţi, cu lanternele aprinse şi nerăbdători, ne-am postat la ora 4,30 a.m. la lunga coadă de la punctul de acces din ultima zi de traseu. Poteca a fost, în aceste ore de dinainte de răsăritul senin, cotropită de turişti grăbiţi, mulţi chiar alergând spre destinaţia finală. Treptat, crepusculul ne-a lăsat să vedem Anzii împăduriţi, grandioşi în liniştea cerului.

Intipunku sau "Poarta Soarelui" marchează oficial finalul Potecii Inca la 2750 m. Opriţi pe zidurile incaşe după efortul matinal, am aşteptat cuminţi ca Soarele să-şi răstoarne lumina peste muntele Machu Picchu (2.400 m) şi peste citadela de pe el, în cel mai frumos tablou al celor patru zile şi chiar, de ce nu, al unei vieţi.

După o coborâre de 45 de minute, am intrat în Oraşul Pierdut al incaşilor, entuziasmaţi de minunea suită pe vârful de munte şi de panorama Anzilor tăiaţi de Urubamba. Fotografia de grup este de nelipsit.

Aşa s-a încheiat pentru noi Inca Trail. În orele următoare, după ce am pus în paşaport ştampila Parcului Arheologic Machu Picchu, am vizitat situl şi ne-am tolănit pe iarbă printre templele sale, în aşteptarea condorilor şi în admirarea spectaculosului peisaj. Când am coborât spre după-masă în staţiunea Aguas Calientes, pentru a prinde trenul de Cuzco, am înţeles momentul fotografic de la plecarea în aventură: fiecare dintre noi a primit o carte poştală şi o strângere de mână. "Congratulations! You made it!".

Inca Trail - aventura către Machu Picchu (partea I) Autor: Claudia Moşoarcă

2012-02-16T07:51:00.000-08:00

În marele lor imperiu, incaşii au construit o reţea de drumuri pavate care a legat capitala Cuzco de toate celelalte oraşe importante şi zone izolate din Anzi şi de dincolo de ei. Unul dintre aceste drumuri din pietre cioplite a urcat de pe valea râului Urubamba, a traversat munţii până la 4.200 de metri altitudine şi apoi a coborât, abrupt şi curajos, spre citadela Machu Picchu. După cucerirea de către spanioli, incaşii au încetat să folosească acest drum şi el nu a fost descoperit de conchistadori, la fel cum s-a întâmplat şi cu oraşul pierdut în inima Anzilor. Abia după ce Hiram Bingham a ajuns în 1911 la Machu Picchu şi a pornit explorarea noului sit arheologic, drumul ce-i aducea în oraş pe incaşi a fost scos treptat din uitare şi curăţat de vegetaţia care, timp de sute de ani, a năpădit vechile poteci. Cei 43 de km de cărare sunt astăzi din nou parcurşi, în sensul lor obişnuit spre Machu Picchu, de către mii şi mii de turişti, într-o aventură de neuitat, timp de 4 zile, prin mijlocul unor peisaje extraordinare.

Călătoria pe Inca Trail sau vechiul drum al incaşilor spre Machu Picchu se aseamănă cu o expediţie în toată regula, mai mult decât o simplă ascensiune montană. În diferitele topuri turistice, Inca Trail se situează, variabil, între locurile 1 şi 5, când vine vorba despre cea mai grozavă aventură de trekking a lumii. Trekking înseamnă, în limbajul turistic, o călătorie pe jos, lungă şi destul de solicitantă, cu rucsac în spate; este ceva mai puţin decât o escaladă profesionistă şi este preferata celor care preferă să admire un peisaj şi să parcurgă trasee lungi şi frumoase. Cum ar fi să te mulţumeşti cu 7 zile de urcuş lin, prin văi şi peste creste joase, până la poalele Everestului, de unde să-i admiri măreţia; ascensiunea acestui munte însă o laşi în seama alpiniştilor experimentaţi.

Aşadar, aventura spre Machu Picchu, pe cărările incaşilor, îmbină, timp de 4 zile, trekking moderat cu explorarea vechilor situri incaşe şi, la final, vizitarea citadelei. Traseul parcurge 43 km cu variaţii destul de mari de altitudine - 3000 m, apoi 4.200 m, 3.200 m şi, în final, 2.400 m (Machu Picchu), iar acest lucru solicită din partea turiştilor o formă fizică bună şi o sănătate la fel. Un ghid experimentat şi o echipă de porteri (cărăuşi) te vor însoţi obligatoriu şi te vor ajuta să ai parte de o experienţă montană şi istorică în Anzi ce-ţi va lăsa cele mai frumoase amintiri de călătorie.

Cred că nu există cale mai bună de ajuns la Machu Picchu decât parcurgând Inca Trail şi înţelegând cum trăiau incaşii pe vremea supremaţiei lor. Fiindcă am călătorit în Peru tocmai pentru această aventură, am să povestesc pe scurt cum, când, cu cine şi cu ce trebuie ea înfăptuită şi, dacă vei avea răbdarea să citeşti, în partea a II-a, ce se poate descoperi pe traseul celor 43 de km de potecă incaşă.

1. Cum se ajunge ?

În general, punctul de plecare îl reprezintă Cuzco, oraş bine legat de capitala Lima (unde ajung zborurile transatlantice) prin curse aeriene zilnice. Eu am urmat calea simplă, obişnuită, în care se contactează o agenţie locală care să se ocupe de organizarea turului Machu Picchu - Inca Trail. De fapt, după ce ajungi în Cuzco, sunt absolut necesare cel puţin două zile de aclimatizare înainte de a porni în trekking, altfel simptomele răului de altitudine îţi vor strica întreaga călătorie. Eu recomand pastilele Sorojchi, au fost de un real folos, cu condiţia de a respecta strict intervalul de 8 ore între administrări.

Agenţia trebuie contactată cu o perioadă rezonabilă înainte de data la care planifici turul, căci cererile sunt numeroase şi se aşteaptă pentru permisul de acces. Fiecare persoană trebuie însoţită cel puţin de ghid, dacă nu se doreşte angajarea serviciilor porterilor. Doar 500 de persoane primesc dreptul de a intra pe Inca Trail în fiecare zi, iar dintre acestea, cam 200 sunt turişti, restul ghizi şi porteri. S-a limitat acest număr pentru a se proteja poteca, muntele şi siturile arheologice, dar şi pentru a se putea organiza eficient şi ecologic fiecare punct de campare. Se interzice abaterea de la potecă şi oprirea în zone neamenajate, iar traversarea întregului drum este supraveghetă prin intermediul punctelor de acces, unde dimineaţa vei primi pe permis o ştampilă de confirmare.

Din Cusco până la Piskacucho (km 82), unde începe Inca Trail, agenţia pune la dispoziţie un autovehicul special. De aici, doar linia de cale ferată mai însoţeşte valea râului Urubamba, nu există şosea care să meargă până la staţiunea Aguas Calientes ("Ape fierbinţi") de la baza muntelui Machu Picchu. Cei mai mulţi turişti aleg să plece cu trenul din Cuzco dis-de-dimineaţă, să viziteze citadela şi să se întoarcă seara pe acelaşi drum feroviar. Calea ferată taie puţin mai sus versanţii din dreapta, deja străpunşi şi roşi de apele învolburate ale lui Urubamba.

Harta de mai jos, din broşura turistică primită odată cu permisul de acces, arată cele două drumuri spre Machu Picchu: cel negru, alături de cursul râului, indică şerpuirea căii ferate, iar cel portocaliu, ocolitor, este Inca Trail, cu siturile incaşe şi zonele de campare presărate de-a lungul lui.

2. Când este timpul potrivit pentru Inca Trail ?

În februarie, poteca se închide pentru întreţinere şi conservare; oricum, se pare că ploile abundente din această lună ar face dificilă parcurgerea drumului. Cele mai bune luni pentru călătorit sunt din mai până în septembrie, deşi vremea este friguroasă în serile de iulie şi august (temperatura medie este de -1° Celsius - doar sunt luni de iarnă). Eu am fost în aprilie şi am prins doar vreo două ore de ploaie în 4 zile, cu ceaţă puţină şi soare puternic în timpul zilei, însă cu o săptămână înainte, turiştii avuseseră ghinion de ceaţă persistentă şi ploi.

3. Cu cine faci trekking pe Inca Trail?

Ghidul local profesionist, porterii şi alţi aventurieri ca tine: aceasta este, în general, componenţa unui grup de până la 10 persoane care intră pe Inca Trail. Pentru mai mulţi turişti în grup, dar nu mai mult de 16, regula obligă la prezenţa unui asistent de ghid. Porterii vor asigura transportul echipamentelor de campare, al alimentelor, vor pregăti corturile şi vor prepara masa, activităţi care, deşi aparent nesemnificative, te vor ajuta să uiţi de grijile mărunte şi să te concentrezi asupra drumului şi asupra efortului la care îţi supui organismul zile în şir. La cerere şi contra cost, porterii îţi vor lua şi rucsacul tău, atunci când vei simţi că îţi atârnă pe spate mai greu decât te-ai fi gândit şi că îţi stânjeneşte respiraţia, şi aşa îngreunată de condiţiile de altitudine mare.

Populaţia locală quechua, adaptată de mii de ani la viaţa în Anzi, trăieşte din greu de pe urma turismului dezvoltat în zona sanctuarului Machu Picchu. Pentru poverile duse în spinare pe urcuşurile munţilor, porterii primesc de la agenţii sume destul de mici, deseori derizorii, de aceea bacşisul de la trekkeri îi ajută foarte mult, atunci când serviciile lor sunt de apreciat. Imaginaţi-vă că un porter parcurge Inca Trail de 7 ori pe lună şi abia atunci puteţi să înţelegeti efortul fizic la care îşi supun trupurile mărunţele, dar rezistente. Ei sunt primii care se trezesc şi îţi dau deşteptarea cu un ceai de coca fierbinte, pus la uşa cortului; ei sunt ultimii care pleacă, după ce au strâns echipamentele de campare; te depăşesc pe potecă, alergând în sandalele lor negre, din cauciuc; te aşteaptă cu prânzul şi cu cina calde; ei se duc la dormit ultimii, după ce ai eliberat cortul mare, în care se aşează masa - în acel cort dorm toţi pe jos, înveliţi doar cu pături, rar având saltele sau saci de dormit. Ei îţi fac din Inca Trail o aventură mai uşoară şi orice mulţumesc din partea ta îi bucură şi îi încurajează. La urma urmei, Anzii au rămas casa lor şi ei sunt gazdele timide, plăcute şi demne de respect. Vei fi răsplătit cu zâmbete dacă vei şti să împarţi cu ei frunze uscate de coca şi câteva impresii, în momentele de popas.

4. Cu ce să mergi pe Inca Trail?

În costul turului obişnuit (adică, undeva în jur de 500 de dolari de persoană, la un grup de 6-10 turişti) agenţia va pune la dispoziţie transportul până la potecă, cortul, salteaua subţire, mâncarea pentru toate zilele, permisul de acces şi biletul pentru situl Machu Picchu. Bineînţeles, ghidul şi porterii vor primi de la tine doar bacşişuri, serviciile lor intră în grija agenţiei. Trebuie să-ţi pui în rucsac echipamentul de munte, un sac de dormit, biscuiţi sau energizante preferate, pastile de purificat apa (Micropur), o lanternă şi aparatul foto, ca să imortalizezi peisajele minunate. În prima zi, de pe traseu încă se poate cumpăra apă îmbuteliată, însă din a doua zi, ai la dispoziţie doar izvoarele munţilor şi, ca să nu rişti probleme gastrice/intestinale, mai bine te asiguri că purifici apa, de regulă cu pastile.

Inca Trail va fi plin de surprize grozave: peisaje care îţi taie răsuflarea, văi adânci, culmi îndepărtate şi înzăpezite la peste 6.000 m, stoluri de papagali, terase abrupte, ruine incaşe, trepte care nu se mai termină, orhidee superbe, izvoare, cactuşi, junglă şi colibri. Extrem de rar, în copacii pădurilor se poate vedea micul urs cu ochelari, un animal timid, a cărui existenţă a fost tulburată şi ameninţată de valurile de turişti. La fel, să vezi o puma sau un condor ar fi o excepţie. În sanctuarul natural, peste 400 de specii de plante şi tot atâtea de animale au fost înregistrate de către specialişti - din care 10-15 % reprezintă specii periclitate.

Din acest moment, aventura poate începe. Peste patru zile, devreme în dimineaţă, vei sta la odihnă pe pietrele din Poarta Soarelui (Intipunku) şi vei privi cum răsăritul îmbracă în lumină citadela Machu Picchu.

Abia atunci Inca Trail se va sfârşi cu adevărat, în inima Anzilor şi în amintirea vechiului imperiu incaş.

(Aventura va continua în partea a II-a: Scurt jurnal de călătorie)

Multe informaţii puteţi găsi pe site-urile principale despre Inca Trail (http://www.incatrailperu.com, http://www.incatrail-peru.com) sau pe cele despre Peru şi Cuzco. Traseul de 4 zile se consideră clasic, însă există şi variantele de 2 zile (pentru cei cu rezistenţă fizică mai mică), de 5 zile ori de 7 zile - pentru cei experimentaţi. După vizitarea citadelei Machu Picchu, autobuze locale speciale asigură coborârea în staţiunea Aguas Calientes, unde poţi rămâne şi peste noapte, serviciile turistice fiind pe gustul şi pentru buzunarul fiecărui călător. Întoarcerea în Cuzco se face cu trenul, şi acesta de mai multe feluri, în funcţie de bugetul propriu.

Qutb Minar – minaretul din Delhi Autor: Claudia Moşoarcă

2012-02-16T07:46:00.000-08:00

Home - obiective turistice › Articole › Qutb Minar – minaretul din Delhi

05.02.2012

Qutb Minar – minaretul din Delhi

Trimite prin YM

Autor: Claudia Moşoarcă

Incredibila Indie. În haosul Delhi-ului, cumva ordonat de ritmuri străine ţie, undeva între magherniţele prăfuite şi templele opulente, există câteva zone ce încă nu au fost prădate de frumuseţea originară şi de liniştea misterioasă. Într-un astfel de loc a supravieţuit timpului cel mai înalt minaret din cărămidă al lumii, Qutb Minar, al primei moschei construite în India.

Povestea

După mausoleul Taj Mahal, al doilea din lista celor mai vizitate obiective turistice ale Indiei a fost, în 2011, Complexul Arheologic Qutb, din sudul capitalei Delhi. Nu e de mirare, căci aici regele Tomar Anangpal fondează, în anul 993, primul dintre cele şapte oraşe istorice succesive ale actualei metropole. Acest oraş hindus, numit Lal Kot ("Oraşul Roşu"), va fi cucerit şi extins în 1180, schimbându-şi numele în Qila Rai Pithora. Doisprezece ani mai târziu, sultanul Afganistanului atacă şi cucereşte Delhi-ul, lăsând drept conducător pe Qutb-ub-Din Aibek, sclavul său favorit, educat la curte şi deprins cu treburile administrative şi militare.
Aşa şi-a început povestea şi domnia Dinastia Sclavilor, în timpul căreia sultanatul a supus regatele hinduse şi a convertit o parte din populaţie la noua religie. Aibek a celebrat victoria Islamului prin construcţia unei moschei şi a unui turn, Qutb Minar (1199), ce se vor integra în secolele următoare într-un complex bogat şi cu o geometrie arhitectonică asemenea unei simfonii de serai.

Minaretul Qutb

Cinci etaje aduc turnul islamic al victoriei la o înălţime ameţitoare de 72,5 m, cucerită dinspre interior prin cele 379 de trepte. O îmbinare de coloane zvelte redă forma de trunchi de con a minaretului, cu o bază de 14,3 m şi cu o platformă finală de 2,7 m în diametru. Un strat exterior din cărămizi de gresie în nuanţe de roşu şi galben conturează suprafeţele longitudinale arcuite şi triunghiulare. Centuri speciale pe corpul minaretului conţin motive decorative şi texte din Coran caligrafiate în stiluri arabe, iar etajele sunt despărţite de balcoane ornate cu frumoasele "muqarnas" (stalactite ornamentale). Cel mai vechi exemplu de arhitectură islamică al subcontinentului a urmat modelul de construcţie al Minaretului Jam din Afganistan, mai vechi cu doi ani.

În decursul a 21 de ani, turnul a suferit importante modificări. În fapt, sultanul Aibek a reuşit în timpul vieţii sale să ridice doar primul etaj, iar fiul său vitreg, Shams-ud-Din Iltutmish, l-a completat cu încă trei, totodată înconjurându-l cu noua curte a moscheii de lângă, Quwwat-ul-Islam ("Măreţia Islamului").
Un fulger distruge în 1368 vârful minaretului, astfel că sultanul Firoz Shah Tughlaq reface ultimul etaj şi mai adaugă unul, ambele fiind decorate cu plăci de marmură albă. Alte deteriorări de mai târziu au fost reparate imediat, indiferent că au fost produse de fulger ori cutremur. Deşi plasat în zonă seismică, minaretul a rezistat şocurilor datorită zidăriei speciale din mortar, care le-a absorbit. De ani de zile, ca urmare a unor accidente, accesul publicului în interiorul turnului a fost interzis.

Despre destinaţia minaretului s-au formulat două opinii: prima, că turnul era folosit pentru chemarea credincioşilor la rugăciune, conform tradiţiei islamice; a doua, că el a celebrat victoria conducătorului musulman, după cum indică o inscripţie ceva mai târzie. S-a ajuns la consensul că se acceptă ambele variante. Mai se cunoaşte şi faptul că, din vârful turnului, sultanii au putut să vadă cum oştile mongolilor au atacat Delhi-ul şi cum armata lui Timur Lenk a campat pe locul unde acum este aeroportul Wellington.
Qutb Minar a conservat, precum şi-au dorit creatorii săi cu sute de ani înainte, grandoarea artei islamice la începuturile ei în India, atunci când se marca o nouă etapă în evoluţia umanităţii în această parte a globului pământesc. Înscrierea sa pe lista patrimoniului universal UNESCO s-a realizat în anul 1993.

Moscheea Quwwat-ul-Islam

Pentru moscheea originară, cea fondată de Aibek în 1194, s-au folosit materiale provenite de la 27 de temple hinduse şi jainiste prădate în timpul războiului. Curtea mică şi rectangulară avea două laturi sprijinite pe coloane hinduse, în timp ce mijlocul era dominat de un stâlp din fier, cu inscripţii în sanscrită.

Acest stâlp fusese anterior aşezat în faţa unui Templu Vishnu din Udayagiri (secolul 4), însă regele hindus Anangpal l-a adus în Lal Kot, în incinta noului său templu (anul 993). Coloana din fier, prezentă azi printre ruinele moscheii, a fost apreciată de cercetători ca dovada talentului meşteşugăresc al vechilor fierari indieni, pentru că nu a ruginit în decursul secolelor. Cele 6,5 tone de material ale coloanei de 7,21 m înălţime(cu încă alţi 93 cm îngropaţi în pământ) au o compoziţie de 98% fier pur şi se consideră că mai mulţi factori au contribuit la păstrarea materialului într-o stare remarcabilă, fără a fi afectat de procese de oxidare. O curiozitate metalurgică şi o mărturie a tehnicilor vechi.

Legenda locală spune că cel care va înconjura corpul coloanei cu mâinile, stând cu spatele la ea, se va bucura de împlinirea dorinţei. Cum diametrul la bază este de 41 cm, mulţi îndrăzneţi au atins stâlpul din fier, ceea ce se pare că a nemulţumit cercetătorii, aceştia alegând să înconjoare coloana din fier, împiedicând atingerea ei -în felul acesta, efectul coroziv al transpiraţiei pe suprafaţa din fier ar fi evitat.

Între anii 1210-1220, o primă extindere a moscheii Quwwat-ul-Islam a însemnat dublarea în mărime şi utilizarea predominantă a elementelor arabe de design, cu foarte puţine influenţe hinduse. Câteva paravane din gresie înalte, cu arcuri frumoase şi decoraţiuni, au îmbogăţit latura din spate a curţii moscheii.

La începutul secolului al XIV-lea, complexul îşi dublează din nou suprafaţa, într-o nouă acţiune de extindere coordonată de ambiţiosul sultan Alau-ud-din Khilji. Dintre proiectele arhitecturale, cel al unui minaret de două ori mai mare decât Qutb a fost abandonat la moartea conducătorului musulman, deşi primul etaj de 24,5 m înălţime deja fusese conturat. Silueta fantomatică a turnului neterminat se iveşte astăzi dintre copacii stufoşi.

În 1311, Alai Darwaza a fost prima clădire din India care a integrat principiile arhitecturale pur islamice în construcţie şi ornamentaţie, fiind cel mai timpuriu exemplu de complex de arcuri şi domuri adevărate, nu doar cu simplu rol decorativ. Devenită poartă de intrare în moschee, situându-se în umbra Minaretului Qutb, Alai Darwaza se învecinează şi azi cu mormântul imamului Zamin, un sfânt sufit.

Din vechile ziduri, mausoleuri şi numeroasele edificii ale impresionantului complex musulman, dăinuie în netulburatul parc ruinele şi încă delicatele inscripţii şi gravuri. Deasupra lor, solitar şi semeţ, Qutb Minar apără trecutul Delhi-ului şi arta lui islamică.

Comorile Vaticanului Claudia Moşoarcă

2012-02-16T06:55:00.000-08:00

De pe malul Tibrului, porţile Castelului Sant’Angelo dau spre pitorescul şi vechiul pod roman ce duce spre Via dei Coronari şi puţin mai departe, în inima Romei. Cum din dreapta castelului începe Via della Conciliazione, drumul larg până în Piaţa San Pietro pare astfel a fi păzit de această ultimă fortăreaţă, înainte de intrarea în micul stat suveran Vatican. În trecut, mulţimile de pelerini treceau pe aici pentru a ajunge la Bazilica Sfântul Petru, minunata biserică a Papalităţii. Astăzi, credincioşii şi turiştii iau cu asalt civilizat şi cealaltă parte din tezaurul Vaticanului: Muzeele şi Grădinile lui.

Intrând în Piaţa San Pietro, n-ar fi de mirare să ai pentru o clipă impresia că ai fost cuprins într-o îmbrăţişare: în faţă, cea mai mare biserică a creştinătăţii îşi deschide spre tine braţele prin cele două şiruri de coloane impresionante, dispuse sub forma unei mari elipse. Construite de marele arhitect Bernini între 1656 şi 1667, colonadele au fost decorate cu 140 de statui de sfinţi, sculptate cu ajutorul ucenicilor săi. În mijlocul pieţei tronează un obelisc înalt, iar în părţile sale laterale două fântâni împrospătează aerul pentru miile de oameni ce se perindă neîncetat. Vaticanul te-a întâmpinat cu o eleganţă desăvârşită.

Statului suveran Vatican i s-au trasat graniţele odată cu semnarea Tratatului Lateran din anul 1929, de către Italia şi Sfântul Scaun. Câteva străduţe şi palate, frumoasele clădiri ale Muzeelor Vaticanului şi marile Grădini din spatele acestora constituie teritoriul de 0,44 km² al celui mai mic stat independent al lumii - ca întindere şi ca număr de locuitori. Printre altele, se găsesc aici un oficiu poştal, un post de radio, o gară, un heliport, o editură, un birou turistic, o sală papală de audienţe (pentru 12.000 de persoane), magazine, o bancă şi bancomate în limba latină. Şi, ca notă distinctivă, tradiţională, vei sesiza uniforma multicoloră a Gărzii Elveţiene, cea care are importanta sarcină de a-l proteja pe Papă.

Din partea dreaptă a Pieţei San Pietro, ieşind de sub colonade, trei străduţe conduc în zig-zag spre intrarea la Muzeele Vaticanului, găzduite în palatele renascentiste ale papilor. Doar în secolul al XVIII-lea una dintre cele mai mari colecţii de artă clasică şi renascentistă din lume, dobândită în decursul veacurilor de către Papalitate, s-a dezvăluit publicului. Bogăţiile artistice din galeriile muzeale se descriu cu greu în detaliu, iar opulenţa interioarelor rezonează cu arhitectura frumoaselor clădiri. Lungile coridoare leagă sălile de expoziţii, apartamentele papilor, curţile interioare şi celebra Capelă Sixtină, punctul culminant al oricărui tur al muzeelor.

O parcurgere a tuturor galeriilor presupune ore în şir de mers pe jos, urmărind săgeţile sau codurile de culoare indicate de harta Muzeelor. De fapt, ruta principală are un singur sens şi abia la jumătate de oră de plimbare continuă se ajunge de la intrare la Sălile Rafael şi Capela Sixtină.
Muzeul Egiptean, Sala Rotundă, Muzeul Pio-Clementin, Muzeul Etrusc, Galeria Candelabrelor, Sala Biga, Galeria Hărţilor, Galeria Lapidariilor, Sala Animalelor, Muzeul Chiaramonti, Pinacoteca, Biblioteca, Sala Busturilor, Apartamentele lui Pius V şi Borgia etc., adună antichităţi greceşti şi romane, picturi, sculpturi, decoraţiuni, cărţi, mozaicuri, hărţi, fresce, artefacte, mumii, ceramică şi sarcofage.

Cele patru Săli Rafael au fost decorate de marele pictor, împreună cu elevii săi, la cererea papei Iulius II, care şi-a dorit ca apartamentele sale să poarte pe pereţi fresce deosebite. Cea mai renumită dintre acestea este "Şcoala din Atena", pictată între 1509 şi 1510.

În acelaşi timp cu Rafael, Michelangelo a început să lucreze la tavanul Capelei Sixtine (principala capelă din Palatul Vatican), ai cărei pereţi laterali deja fuseseră pictaţi de către alţi mari artişti ai vremii, Botticelli, Perugino, Ghirlandaio, Signorelli. Cu ajutorul unei schele special construite, Michelangelo a realizat frescele ce prezintă Facerea Lumii şi Căderea Omului, înconjurate de alte teme biblice. Capodopera din anii de maturitate ai marelui pictor este însă considerată "Judecata de Apoi", marea frescă de pe peretele altarului capelei.

Biblioteca Apostolică a Vaticanului, separată de Arhivele Secrete, cuprinde 180.000 de manuscrise, 1,6 milioane de cărţi tipărite, peste 8.600 de incunabule, peste 300.000 de medalii şi monede, 150.000 de schiţe, desene şi gravuri şi peste 150.000 de fotografii. Cu o asemenea colecţie, una dintre cele mai vechi şi mai importante biblioteci stă la dispoziţia cercetătorilor din întreaga lume.
La finalul călătoriei culturale, o rampă minunată în spirală te aruncă din sofisticatele muzee spre ieşirea de lângă zidurile înalte ale Vaticanului. Este timpul pentru un tur al Grădinilor.

Încă din 1279, livada, pajiştea şi grădina ce înconjurau reşedinţa papilor au format o oază de linişte. Se spune că în aceste grădini a fost împrăştiat pământ adus de pe Golgota, pentru a simboliza unirea sângelui lui Isus cu cel al miilor de martiri creştini persecutaţi de Nero.
Imediat în spatele Muzeelor, o peluză largă permite accesul spre Casina lui Pius IV, o casă de vacanţă construită la mijlocul secolului al XVI-lea.

De aici, potecile duc spre Fântâna Vulturului şi către ceea ce s-a păstrat din Zidul Leonin, din anul 847. Din turnul zidului medieval, Radio Vatican emite în toată lumea, în peste 20 de limbi. Spre capătul Grădinilor, Grota din Lourdes copiază celebra grotă din Franţa unde Sfintei Bernadette i s-a arătat Fecioara, în 1858. Câţiva paşi mai departe, statuia Madonna din Guadelupa reproduce momentul în care imaginea Fecioarei a apărut pe mantaua unui indian mexican, în 1531. Biserica Maria de Guadelupa din Mexic este azi al doilea mare loc de pelerinaj catolic al lumii, după Vatican.

În 1984, întrega enclavă religioasă de pe malul Tibrului a fost înscrisă pe lista siturilor UNESCO de patrimoniu universal, Vaticanul fiind astfel recunoscut drept unul dintre cele mai sacre locuri ale Creştinătăţii. Comorile nepreţuite ale acestui stat au creat o moştenire religioasă şi culturală unică în lume, întotdeauna nepăsătoare faţă de linia strâmtă a graniţei trasate pe harta Romei.

(Despre Biserica Sfântul Petru, puteţi afla amănunte în articolul precedent, "Roma religioasă")

Despre Vatican, în plus

în jur de 850 de persoane locuiesc şi deservesc Vaticanul, o monarhie ecleziastică sub conducerea Papei, episcopul Romei, aflat în acelaşi timp la conducerea Bisericii Catolice.
muzeele Vaticanului sunt deschise de luni până sâmbătă, de la 9 a.m. până la 6 p.m.(casieria se închide la 4 p.m.). Totuşi, în fiecare ultimă duminică a lunilor (cu excepţia sărbătorilor importante), vizitarea este posibilă între orele 9-12,30, fiind gratuită.
rezervările de bilete direct pe site-ul oficial al Vaticanului ajută la evitarea lungilor şi obositoarelor aşteptări pentru intrarea în muzee.
Coridorul Vatican (1277) face legătura dintre Palatul Vatican şi Castelul Sant'Angelo; iniţial Mausoleul împăratului roman Hadrian, citadela a fost reşedinţă papală în perioadele de lupte politice. Muzeul său cu 58 de săli este deschis de marţi până duminică, de la 9 a.m. până la 7 p.m.

“Grădina Europei” – domeniul Lednice - Valtice Claudia Moşoarcă

2012-02-12T07:51:00.000-08:00

La mică depărtare de România, un domeniu aristocratic a dobândit, pe merit, numele de „Grădina Europei”, atunci când şi-a transformat teritoriul într-o bijuterie naturală. Unul dintre cele mai mari parcuri artificiale europene primeşte anual o jumătate de milion de turişti, cei mai mulţi dintre ei pasionaţi de plimbări lungi în aer liber şi de ciclism. Potecile şi rutele îi călăuzesc printre braţele încolăcite ale lacurilor şi printre pâlcurile de pini, în circuite sfârşite doar la apusurile târzii, în preajma castelelor, a templelor şi a colonadelor din zona Lednice-Valtice.

Între localităţile Břeclav şi Mikulov, pe partea stângă a şoselei E65 spre Brno (Cehia), chiar aproape de graniţa comună dintre Cehia, Slovacia şi Austria, cele două mari castele Lednice şi Valtice sunt unite de un drum drept de 7 km, iar împrejurul lor se desfăşoară un parc minunat, o desfătare pentru ochii şi inima oricărui vizitator. Fiindcă suprafaţa zonei protejate este foarte mare şi posibilităţile de petrecere a timpului de vacanţă sunt variate, chiar câteva zile devin neîncăpătoare pentru o vizită completă, îmbibată cu evenimente culturale, momente folclorice autentice şi lecţii de iniţiere în viticultură.

Cele două castele şi domeniul aferent au fost de la începuturi în stăpânirea unei singure familii nobiliare: Liechtenstein. Aceasta a intrat mai întâi în posesia zonei Lednice, la jumătatea secolului al XIII-lea, apoi a dobândit şi terenurile de la Valtice, spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Ducele Karl I de Liechtenstein a preferat să aibă reşedinţa principală la Valtice, iar cea de vară în cea de-a doua locaţie; curând, întregul domeniu a fost transformat într-o asemenea măsură, încât să poată fi asimilat atât unui spaţiu de recreere, cât şi unuia de prestigiu şi putere. În secolul al XVII-lea, design-ul grandios va culmina cu o reţea de drumuri ce va lega Valtice de restul proprietăţilor. Două secole mai târziu, noi canale pentru râul local Dvje vor fi construite în Parcul Lednice, ce avea deja suprafaţa înălţată în mod artificial. În secolul XXI, toate potecile parcului se întâlnesc sub semilunile Minaretului, din vârful căruia se văd turnurile castelelor şi coronamentele pâlcurilor de copaci, oglindite în apele clare.

Somptuoasa poartă a grajdurilor Castelului Lednice este numai potrivită şi pentru intrarea în aria protejată- lângă de ea se află amenajată o parcare modernă. La vremea construirii edificiului de către celebrul arhitect austriac J.B.Fisher von Erlach, aici funcţiona şi o şcoală de călărie; întreaga clădire a fost concepută ca o extensie a vechiului castel din anii 1830-1840, în subsolul căruia fusese creată o grotă artificială, cu stalactite şi stalagmite aduse din peşterile Carstului Moraviei. Chiar dacă azi găseşti în curtea interioară autoturisme, tot îţi poţi închipui, preţ de câteva secunde, ce ecou discret avea sunetul copitelor cailor lovind pietrişul uscat.

Castelul Lednice a primit înfăţişarea actuală la mijlocul secolului al XIX-lea, când stilul Empire a fost înlocuit cu stilul neo-gotic englezesc. În acelaşi timp, interioarele şi mobilierul de lux au avut ca materie primă lemnul, artistic sculptat de către meşterii austrieci. O lucrare de excepţie se poate admira în bibliotecă: lemnul brun-roşiatic ce îmbracă partea de jos a pereţilor şi tavanul, în decoraţii superbe, se asortează perfect cu o tapiţerie de un albastru închis, intens. O scară în spirală strânsă a fost sculptată în lemn de stejar.

De pe exteriorul castelului, statui de cavaleri, capete de animale şi dragoni veghează în nemişcarea lor grădinile întinse spre nord şi spre sud. Înainte de explorarea labirintului verde şi a aleilor de lângă rondurile de flori, o atenţie specială trebuie acordată serei lipite de una dintre laturile castelului. Această seră, cu o colecţie frumoasă de plante tropicale şi subtropicale, a fost la vremea ei (1843-1845) o minune tehnologică, din sticlă fină unind ramele subţiri din fontă. Lungimea cupolei strălucind în lumină este de 90 de metri, iar lăţimea de 13 m.

Un traseu lung, romantic, peste pajişti moi şi poduri mici, printre salcâmi şi sălcii, pe lângă maluri ierboase şi prin luminişuri pline de păsări, duce de la castel spre o margine îndepărtată de lac, până la baza Minaretului.

Povestea locală spune că Alois Iosef I de Liechtenstein a decis să ridice o nouă biserică pentru oamenii din Lednice, însă aceştia s-au împotrivit, înfuriindu-l atât de tare pe prinţ, încât acesta s-a hotărât să construiască o moschee cu un minaret. În 1797, o fundaţie specială din lemn şi piatră a fost bine ancorată în solul instabil şi îmbibat cu apă. Din mijlocul edificiului se ridică un turn înalt de 60 m, cu trei etaje legate prin galerii circulare exterioare, din care poate fi admirat în linişte peisajul. O scară în spirală urcă, cu cele 302 trepte, până spre vârf - de aici, când vremea bună dă voie, se zăreşte chiar şi turnul Catedralei Sf.Ştefan din Viena. Fiindcă asta se întâmplă mai rar, vizitatorii sunt foarte mulţumi doar cu panorama întregului parc şi cu vederea Carpaţilor de Jos.

Cel de-al doilea castel, Valtice, reşedinţa familială, este o expresie minunată a arhitecturii baroce de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Din păcate, după cel de-al doilea război mondial a fost folosit ca depozit şi abia după anul 1960 au fost restaurate interioarele.

Alte multe edificii şi monumente din domeniul Lednice-Valtice s-au răsfirat prin parc, în secole diferite, unele având scop decorativ, altele fiind destinate folosinţei economice. În Conacul Iazului, o staţie de cercetare biologică a fost instalată în anul 1926, deşi înfăţişarea clădirii aduce mai mult a casă de vacanţă a unei familii de nobili. În formă de arc de triumf, Templul Dianei este o frumoasă casă de vânătoare de la începutul secolului al XIX-lea. Colonada Templului celor Trei Graţii are câteva nişe în care au fost sculptate alegorii ale artei şi ştiinţei. O capelă neo-gotică acoperă sculptura Sfântului Hubert, patronul vânătorilor, iar Templul lui Apollo reprezintă o clădire pitorească, cu elemente de arhitectură antică şi cu sculpturi inspirate de mitologie.
Foto -de adăugat

Pentru peisajul natural şi cultural excepţional, UNESCO a considerat Aria Lednice-Valtice un exemplu de creativitate umană, recunoscându-o ca demnă de a fi integrată patrimoniului universal. În această mare grădină europeană, epopeea romantică a unei familii aristocrate este rostită, în cel mai fermecător ritm, de frunzişurile foşninde şi de clipocitul iazurilor verzi.

Roma religioasă Claudia Moşoarcă

2012-01-27T04:47:00.000-08:00

Fără odihnă trebuie să fie pelerinul pornit pe urmele creştinismului în Roma şi cu multă atenţie trebuie să-şi drămuiască timpul pentru cutezătoarea încercare. Peste 365 de biserici îşi arată turlele dintre palate şi parcuri ori îşi pitesc bogăţiile între pereţi sobri şi colţuri de străzi. Cu greu poţi decide ce să cuprinzi în turul Romei religioase, într-o singură zi de căutare: să fie oare cele mai mari biserici? ori cele mai vechi? sau cele mai frumoase? Dar care ar fi acelea? Ceea ce vă voi povesti în continuare v-ar putea ajuta, oarecum, să vă decideţi, însă bisericile pe care eu le-am ales nu intră nici în vreun top, nici în vreo strategie turistică. Pur şi simplu le-am căutat pentru că fiecare în parte are sau reprezintă ceva deosebit, cu însemnătate nu doar pentru credincioşii care vin să se închine, ci şi pentru oraşul remarcabil în al cărui pământ le-au fost zidite fundaţiile.

Şi, cum ar fi de aşteptat, paşii mă duc mai întâi spre Bazilica Sfântul Petru din inima Romei, pe malul drept al râului Tibru. Este adevărat că aici monumentala piaţă, biserica şi muzeele sunt integrate micului stat Vatican, însă acesta a luat naştere abia în 1929, la câteva secole după construcţia marii bazilici. De aceea, se obişnuieşte să se vorbească despre Biserica Sfântul Petru din Roma, mai degrabă decât din Vatican.
Am păstrat şi eu obiceiul şi m-am oprit în mijlocul Pieţei San Pietro pentru a privi această capodoperă renascentistă, terminată la mai mult de un veac de la punerea pietrei de temelie de către Papa Pius II, în 1506. Domul uriaş proiectat de Michelangelo îşi reliefează perfecţiunea curbelor deasupra oraşului, de la 136,5 m înălţime (este cel mai înalt dom din lume). Faţada apare la fel de maiestuoasă: coloane corintice susţin un fronton înalt, pe care se sprijină 13 statui. Cei mai mari arhitecţi ai timpurilor au contribuit la construirea noii biserici catolice, după ce bazilica împăratului Constantin a început să se deterioreze grav. Acest prim edificiu religios fusese ridicat în anul 349, pe locul unde un altar din secolul al II-lea a marcat mormântul Sfântului Petru.

Dimensiunile bisericii şi bogăţia interiorului te copleşesc: pe o lungime de 187 m se împart 11 capele şi 45 de altare, toate din marmură şi artistic dăruite cu decoraţii fine şi sculpturi graţioase. În lateral dreapta, protejată de un perete de sticlă, se află Pietá lui Michelangelo, celebra şi frumoasa statuie din marmura, de o expresivitate emoţionantă.

Sub dom şi deasupra lui "confessio" (cripta în care se crede că este înmormântat Sfântul Petru) s-au aşezat dalele din marmură luate din Forul lui Nerva şi altarul papal. Un uriaş baldachin din bronz aurit, cu patru coloane spiralate de 20 m înălţime, stă pavăză altarului de la care doar Papa are dreptul să celebreze mesa. Lumina filtrată de ochiurile domului se lasă, în anumite momente ale zilei, în coborâre pioasă peste marmura şi picturile bisericii.

Spre nava laterală dreapta se găseşte intrarea la Grotele Vaticanului, din subsolul bazilicii, unde au fost înmormântaţi 91 de papi şi câteva alte personalităţi cu ranguri regale sau religioase.
În duminici şi de sărbătorile religioase, mulţimile cuvioase se strâng în Piaţa San Pietro sau sub bolţile avântate ale celei mai mari biserici din lume, în murmur de rugăciuni. Atunci, Papa oficiază slujba şi binecuvântează credincioşii de la balconul său de deasupra pieţei, din cel mai important loc de pelerinaj catolic al omenirii.

O a doua biserică din drumul de azi se numeşte San Pietro in Vincoli şi adăposteşte într-un relicvariu din sticlă cele două lanţuri ("vincoli") în care a fost încătuşat Sfântul Petru în Carcera Mamertină. În zona Esquilin, de pe Via del Colosseo (din jurul Colosseum-ului), o stradă mică duce, spre est, în piaţa cu acelaşi nume şi ca cel al bisericii.

Mai bine cunoscută însă este această sobră bazilică pentru mormântul Papei Iulius II, al cărui monument a fost proiectat de către Michelangelo în 1505, urmând ca 40 de statui să fie cuprinse într-un ansamblu vast. Proiectul s-a modificat şi doar statuia lui Moise, sculptată în marmură de Carrara de către marele artist, a rămas prinsă de faţada cu nişe, realizată în cele din urmă de către elevii lui Michelangelo.

La câteva străzi spre nord-est, am intrat într-o a treia biserică: Santa Maria Maggiore, cea care îmbină în modul cel mai deosebit stilurile arhitecturale, începând cu secolul al V-lea şi terminând cu secolul al XVIII-lea. Pe lângă interiorul impozant, mozaicuri frumoase şi sculpturi în marmură, bazilica are o legendă interesantă: în 336, Fecioara i se înfăţişează în vis Papei Liberius, spunându-i să construiască un lăcaş de cult pe locul unde va ninge. Pe 5 august o zăpadă s-a pornit peste dealul Esquilin... astfel că, în fiecare an, de miracolul ninsorii aduce aminte o slujbă specială, în timpul căreia mii de petale albe cad din tavanul bisericii.

Când veţi privi plafonul aurit al bisericii, să vă gândiţi că, probabil, aveţi deasupra primul aur adus de Columb din America. Aşa se spune. Cert este că generozitatea Papei Alexandru VI Borgia a făcut posibilă această minunată poleire a chesoanelor (casetele decorative) din tavanul lung.

O oprire scurtă merită biserica Santa Maria della Concezione, din Piaţa Barberini, legată de Piaţa Santa Maria Maggiore printr-un bulevard lung, trasat pe hartă spre nord-vest. În 1626, cardinalul Antonio Barberini fondează această bazilică pentru ordinul religios al călugărilor capucini, din care el însuşi făcea parte. De fapt, cripta cu osuariul din subsol stârneşte curiozitatea vizitatorilor: oasele de la scheletele a 4.000 de călugări decorează pereţii reci, în aranjamente artistice de inspiraţie barocă sau rococo.

O inscripţie în latină, de la ieşirea din criptă, te pune pe gânduri: "Ceea ce eşti tu, noi am fost odată; ceea ce suntem noi acum, tu vei fi."

Cum scapi de umbra de tristeţe ce te cuprinde citind prevestitoarele cuvinte? Te îndrepţi în pas vioi pe Via Sistina spre ultima destinaţie: Biserica Trinitá dei Monti, pentru a vedea de aici întregul oraş scufundat în lumina caldă şi ciocolatie a asfinţitului. De pe platforma înaltă din faţa acestei bazilici, ai cea mai frumoasă panoramă a Romei, amestecată cu imaginile de pe pânzele artiştilor ambulanţi şi cu gustul intens al îngheţatei italieneşti. Sutele de oameni care urcă dinspre Piaţa Spania, coboară ori se lungesc în şederea pe Treptele Spaniole par vrăjiţi de cupolele şi acoperişurile oraşului, vălurind primele lumini artificiale ale înserării.
Pentru câtva timp, am amânat şi eu intrarea în biserica de pe deal, la fel ca mulţi alţii din jurul meu. Cu clopotniţele de la Trinitá dei Monti, Roma religioasă este, şi la propriu vorbind, mai aproape de cer.

Insulele Hebride – frumusetea salbatica a nordului (FOTO)

2012-01-22T05:24:00.000-08:00

Se spune ca fiecare loc de pe Pamant este frumos in felul sau, de la padurile luxuriante ale Ecuatorului, la deserturile africane si pana in muntii si stepele Asiei. Nordul Europei nu putea face nici el exceptie de la aceasta regula. Putin spectaculos pentru unii, incantator pentru altii, el ascunde, insa, o lume pe care doar cei pasionati intr-adevar de natura si de istorie o pot sesiza. Unul dintre acestia este si fotograful profesionist Jim Richardson, omul care a reusit sa surprinda imagini incredibile, specifice Insulelor Hebride din vestul Scotiei... Cat de spectaculoase sunt, va lasam pe voi sa decideti...

Insulele Hebride au o istorie ce coboare in timp pana in urma cu 8.500 de ani, atunci cand primele asezari umane isi fac aparitia pe insulele indepartate ale nordului. Poate unele dintre cele mai spectaculoase constructii din acele vremuri indepartate sunt megalitii Callanish, pietre uriase, asemanatoare mult mai cunoscutului complex de la Stonhenge, datand din mileniul al III-lea i.Hr.

Este cert ca primilor locuitori ai Hebridelor le-au urmat clanurile razboinicilor celtici, desi putine dovezi arheologice au ramas in urma acestora. Despre ei vorbeste Pomponius Mela, cunoscutul geograf roman de origine iberica, cel care pomeneste in scrierile sale de insulele Hebudes si de druizii care le considerau un loc magic. A urmat apoi invazia vikinga si dominatia de aproape doua secole a regilor neorvegieni pana la victoria scotienilor asupra acestora din secolul al XIII-lea.

Cele peste 100 de insule ale Hebridelor reprezinta unele dintre cele mai vechi pamanturi ale Europei, cu roci care dateaza inca din Precambrian. Modul in care in care natura le-a modelat este si astazi considerat unul extrem de spectaculos. Poate ca nu intamplator, insulele erau venerate de vechii celti si considerate un loc al zeilor pagani de catre vikingii norvegieni....

Destinatii pentru romantici: Insulele pustii Autor: Cecilia Stroe

2012-01-22T05:20:00.000-08:00

Daca va numarati printre aceia care nu asociaza ideea de vacanta romantica unui sejur petrecut intr-un resort de lux sau conceptului de “all inclusive”, iata o alternativa la “clasicele” Maldive, Mauritius si Seychelles: o “selectie” de insule paradisiace, mai mult sau mai putin “pierdute”, mai mult sau mai putin pustii.

Penghu, Taiwan
Cele 90 de insule ale arhipelagului Penghu, administrate de Taipei, impresioneaza prin peisajele splendide si cultura taiwaneza traditionala. Departe de capitala, Makung este un loc unde inca mai poti vedea care trase de boi, tarcuri de vite, ziduri de piatra si diguri de bazalt, alaturi de temple antice dedicate zeitei marii, Matsu.

Arhipelagul San Blás, Panama
Cel mai probabil, Panama nu este primul loc care sa-ti vina minte atunci cand te gandesti la insulele din Caraibe, dar nu este deloc mai prejos decat "rivalele" Cayman sau Virgine. Arhipelagul San Blás este o semiluna de 365 mici insule presarate de-a lungul costei panameze. Uitati de resort-urile de lux si de all inclusive: singurele "hoteluri" din zona sunt casele taranesti, iar oferta culinara este reprezentata de "prada" pescarilor.

Socotra, Yemen
Arhipelagul yemenit aflat in Oceanul Indian, in largul coastei Cornului Africii, la 350 km sud de Peninsula Arabica, este considerat a fi un adevarat paradis terestru, cu sute de specii vegetale si animale endemice, adica inexistente nicaieri altundeva pe suprafata Pamantului. Socotra este un loc vrajit, aflat, deocamdata, in afara traseelor turismului de masa.
O vacanta aici poate fi o autentica aventura: exista munti pentru amatorii de trekking, o natura salbatica de explorat, plaje splendide si o bariera de corali necontaminata, ideala pentru fanii snorkeling-ului si ai scufundarilor.

Ulleungdo, Coreea de Sud
Se gaseste la jumatatea drumului intre Coreea de Sud si Japonia si se spune ca pe aceasta insula vulcanica nu gasesti poluare, hoti si serpi. In acest loc, "departe de lumea dezlantuita", se ajunge cu feribotul de pe continent pana in micul port Dodong-ri, de unde se poate urca pana la varful Seonginbong (984 metri). In micul sat de pescari nu exista decat cateva hoteluri si restaurante.

Arhipelagul Bay si Insulele Hog, Honduras
Daca, in perioada lor de maxima inflorire, insulele Roatan, Utila si Guanaja au fost cartierul general al piratilor si briganzilor, inclusiv al faimosului Henry Morgan (alias Barba Neagra), in zilele noastre, insulele din arhipelag sunt mai cunoscute pentru plajele lor spectaculoase. In apropiere, exista si insulele Hog, in mod deosebit Cayos Cochinos: 13 bancuri de corali si un resort izolat, aflat in mijlocul unei mari de un albastru stralucitor.

Con Dao, Vietnam
Insulele Con Dao au fost cea mai faimoasa colonie penitenciara din Indochina, continuand sa functioneze pana la finele razboiului din Vietnam. Devenite parc national, cele 16 insule din sud-estul Vietnamului sunt un paradis natural in toata puterea cuvantului: jungla deasa, ape de culoarea jadului si plaje cu nisip alb si stralucitor, delfini, testoase si o spectaculoasa bariera de corali.

Insulele Stramtorii Torres, Australia
Se spune ca Insulele Stramtorii Torres reprezinta Australia asa cum ar fi fost aceasta daca pe acest "continent insular" colonisrii europeni nu ar fi pus niciodata piciorul. Cele 274 insule conserva autentica cultura tribala care uneste, ipotetic, Australia si Papua Noua Guinee. Marea Bariera de Corali se afla si ea in zona. Exista piste de aterizare pe insulele Thursday si pe Horn, dar accesul pe restul insulelor se afla la discretia consiliilor tribale locale.

Salut, Guyana franceza
Multi au auzit de Insula Diavolului, dar cu siguranta putini ar fi in stare s-o localizeze pe harta. Cea mai mica dintre cele trei insule Salut este, si ea, tot o fosta colonie penitenciara, separata de coasta Guyanei Franceze de 11 km de ape pline de rechini. Steve McQueen a incercat sa evadeze de-aici de mai multe ori in filmul Papillon, dar majoritatea turistilor din zilele noastre "naufragiaza" aici voluntar, atrasi de palmieri, macaci si de ruinele penitenciarului...

Ssese, Uganda
Desi tara africana nici macar nu are iesire la mare, figureaza in aceasta lista gratie lacului Victoria. Iar Insulele Ssese pot fi considerate pe buna dreptate paradisiace: plaje aurii, palmieri luxurianti, flora si fauna exotice. Desi majoritatea celor 84 insule Ssese sunt virgine, cateva resort-uri au aparut insa in ultimii ani pe plajele din Buggala, Bukasa si Banda.

Yaeyama, Japonia
Idilicele insule Yaeyama se gasesc in varful meridional al arhipelagului japonez. Insulele Iriomote, Taketomi si Ishigaki pun la dispozitia turistilor, la discretie, soare, mare, nisip si …sushi. Se spune, totusi ca Ishigaki, are cele mai de soi plaje, in timp ce Taketomi este apreciata pentru casele traditionale, iar Iriomote este aidoma unei jungle, desigur cu izvoarele termale (onsen) de rigoare in Japonia.

Sursa foto

Urali – Cum erau odinioară toţi munţii... Autor: Nicu Parlog

2012-01-22T05:15:00.000-08:00

Dacă vrei să călătoreşti prin cei mai sălbatici munţi din Europa, vino aici. Dacă îţi place riscul şi îţi stăpâneşti frica, vino tot aici. Dacă vrei să admiri cele mai neatinse păduri din Europa, vino aici. Dacă vrei să ai aventura vieţii tale, de care îţi vei aminti câte zile vei avea, vino aici.

Dacă crezi că te cunoşti şi vrei să îţi testezi limitele în Natură, vino aici.
Dacă vrei să vezi cum arătau pădurile noastre acum 100 şi mai bine de ani, vino aici.
Dacă vrei să iei pulsul dezvoltării turismului montan în Rusia, ştii deja...
Vino în Urali...

Acolo unde începe Siberia

Poveşti uitate de timp amintesc despre un lanţ muntos pierdut la graniţa de miazăzi a Europei. Ruşii l-au denumit dintotdeuana Uralskiye Gory. Noi îl cunoaştem sub numele de lanţul Munţilor Urali, o adevărată graniţă naturală de piatră care desparte Europa geografică (gurile rele spun şi astăzi că Europa se sfârşeşte la Carpaţi, ca şi cum Bătrânul Continent rezidă doar în aria de influenţa a catolicismului şi protestantismului...) de Asia cea nesfârşită.

Geografic vorbind, Uralii se întind pe o lungime de 2 500 kilometri, iar lăţimea lor variază între 40-150 kilometri. Geologic vorbind, s-au format acum multe milioane de ani, în urmă cu 250-300 milioane ani, în perioada Carboniferului. Ceea ce-i face printre cei mai bătrâni munţi din lume. Tot în termeni geografici, se întind de la ţărmurile de gheaţă ale Oceanului Arctic până la râul cu acelaşi nume din stepele uscate din nord-vestul Kazahstanului. Primele veşti despre el, vin din Antichitatea Greco-Romană, când Plinius cel Bătrân credea că Uralii, corespund Munţilor Rifei de la marginea lumii, menţionaţi şi de călătorii arabi la început de secol 10. O legendă străveche din Bashkortostan, aminteşte de un erou local pe numele său Ural, care şi-a sacrificat viaţa pentru binele poporului său. Recunoscători, pământenii i-au ornat mormântul cu pietre şi au invocat zeităţile să-i primească duhul în Împărăţiile Celeste. Pietrele de pe mormântul său au crescut cât Cerul şi aşa au apărut Munţii Urali. Popor slav al stepelor şi pădurilor nesfârşite de mesteceni, ruşii au intrat relativ recent în contact cu munţii care separau nu doar două continente, ci însăşi două lumi. Cronicile amintesc că în anii 1 100-1 200, locuitorii din Novgorod făceau deja negoţ cu blănuri cu triburile din Yugra şi Perm.

Uralii au fost cuceriţi definitiv de ţarul Ivan cel Groaznic, pentru ca în secolele următoare ruşii să înceapă exploatarea rezervelor uriaşe de fier, cupru, mică şi pietre preţioase. Cel mai înalt vârf al Uralilor, Narodnaya (Muntele Poporului), a fost descoperit de-abia în anul 1927.

Cine sunt Uralii?

Geografii ruşi i-au despărţit în trei mari diviziuni morfo-genetice, fiecare cu particularităţile sale naturale.

- Uralii de Sud se întind din valea râului Ural până la râul Ufa din Muntele Yurma. Versanţii estici sunt acoperiţi de stepe şi păduri, presăraţi cu numeroase lacuri. Cei vestici au întinse regiuni carstice şi o pădure montană care creşte până la altitudinea de 1 200 metri. Uralii sudici sunt foarte populari printre montagnarzii ruşi datorită condiţiilor ideale de practicare a raftingului şi a infrastructurii eficiente de transport.

- Uralii de Mijloc se întâlnesc din Yurma până în apropierea oraşului Serov şi au cea mai joasă altitudine (max. 1000 metri) din întregul lanţ muntos. Sunt acoperiţi de păduri uriaşe de conifere şi foioase.

- Uralii de Nord se termină în valea râului Schugor şi ating cele mai mari înălţimi, mai mari decât munţii anteriori. Sunt împăduriţi într-un grad mai mare decât segmentele montane anterioare, iar clima este mai rece. Ocupă regiunile Perm, Sverdlovsk şi părţi din republicile autonome Komi şi Khanty-Mansiisk. Întreaga regiune este puţin populată, sălbatică şi sunt puţine drumuri de maşină practicabile.

- Uralii pre-polari ating limita nordică a râului Khulga şi sunt cei mai înalţi din întregul lanţ uralic. Conform montagnarzilor ruşi, aici este cel mai frumos munte din Urali, masivul Manaraga. Clima este deosebit de aspră, iar întregul areal este nelocuit de oameni.

- Uralii Polari se întind de la râul Khulga până în Oceanul Arctic şi sunt situaţi în zona de tundră, unde pădurile dispar, iar clima este de-a dreptul cumplită. Aici vara durează de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. După trecerea acestei luni, vine toamna , urmată de implacabilă iarnă arctică. Nu există populaţii umane, nici drumuri practicabile.

Bogăţiile naturale ale Uralilor merită amintite, fie şi din simplul fapt, că aceştia sunt cei mai preţuiţi munţi din întreaga Federaţie Rusă. Subsolul lor conţine nu mai puţin de 48 de minerale valoroase, între care merită amintite, aurul, nichelul, platina, bauxita, cuprul, crom, magnetite, gaze naturale, cărbuni, bitum, ametiste, smaralde, topaze, jaspuri, malachite şi chiar diamante.

Cum ajungi, Ce e de văzut, Ce faci, Ce nu faci, Cum te deplasezi şi cum te distrezi

Cum eşti în Rusia, trebuie să ai asupra ta un ghid de conversaţie româno-rus sau măcar englez-rus. Din fericire, numărul celor care înţeleg engleză nu este deloc mic, cum v-aţi aştepta pentru o regiune izolată şi sălbatică cum sunt Uralii. Prin hoteluri, aproape tot personalul o rupe binişor pe engleză. Dacă eşti pasionat de lingvistică, minorităţile locale vorbesc baskhira, udmurta şi limba komi. Puţini ruşi le cunosc.

Cel mai uşor şi comod fel de a ajunge în Urali este prin intermediul avionului. Nu te zgârci la bani. În fond eşti în Rusia, iar aici distanţele se măsoară cu avionul sau în zile sau chiar săptămâni de mers cu trenul, automobilul, motocicleta sau camionul. Aşa că alegi pe propria răspundere. Cel mai mare aeroport din Urali este Koltsovo din oraşul Ekaterinburg, şi poţi ajunge în el cu zboruri din Praga, Frankfurt, Munchen, Viena sau Bucureşti cu escală în Moscova. Tot din capitala rusă sau Sankt Petersburg sunt şi trenuri sau autobuze în regim de Intercity, dar îţi mănâncă literalmente, tot timpul...

Între oraşele şi localităţile din Urali poţi merge (pe propria răspundere) cu autostopul. Iar în oraşe mai mari precum Ekaterinburg, o cursă cu taxiul costă oficial echivalentul în ruble la 3-6 USD. Asta dacă nu laşi impresia taximetriştilor (peste tot sunt la fel...) că eşti un străin plin de bani, naiv şi timid.

Pentru ruşii de rând, Uralii sunt mai mult destinaţii de odihnă şi recuperare, deoarece sălbăticia locurilor şi distanţele uriaşe descurajează oamenii obişnuiţi de la aventuri şi călătorii cu cortul. În plus, aici trăiesc populaţii mari şi viguroase de urşi şi lupi...

Curajoşii şi temerarii au însă ce vedea. Oraşele mici sunt ticsite de obiective cultural-istorico-religioase care trebuie văzute, mai ales că nu vei reveni probabil prea des pe aici.

În Kungur este o incredibilă peşteră de gheaţă. În Verkhoturie, cu bisericile sale din lemn, este centrul ortodoxiei din Urali. Arkhaim este o străveche capitală a slavilor de răsărit, iar Tobolsk este nimeni alta decât capitala istorică a Siberiei de Est. Dacă eşti prin preajmă, nu rata vizitarea muzeului în aer liber al civilizaţiei slavice a lemnului din Sinyachika (este aproape de Ekaterinburg). La fel, încearcă o vizită în mina de aur de la Berezovsky.

Cu mâncarea stai bine, în sensul că porţiile sunt imense şi incredibil de ieftine. Trebuie să guşti din Pelmeni, un fel de colţunaşi făcuţi doar în Urali, şi umpluţi cu carne de vită. Se servesc fierbinţi presăraţi din abundenţă cu smântână, unt şi oţet de mere, în proporţii ştiute doar de maeştri culinari ai locului. La fel, poţi încerca produsele bucătăriei ruse. Ai de ales între zeci de feluri de borşuri, plăcinte şi prăjituri.

Cu băutura însă, atenţie mare! Eşti în Rusia şi sigur nu ai antrenament la ţinut pasul cu gazdele la golit paharele de vodcă!

Este indicat să te opreşti la 1-2 păhărele de vodcă (mici!). Poţi degusta cu succes, băuturile locale, nemaiîntâlnite în alte părţi ale lumii. Ce părere ai bunăoară, de sucurile Tarhun, Buratino sau Baikal?

Dar de o cană din lemn plină cu kvas (băutură tradiţională rusească făcută din pâine naturală neagră, un fel de bragă rusească)?

Este acrişoară, carbogazoasă, are un gust aparte şi nu este alcoolizată.

Gustă şi din Mors, este o minunată băutură tradiţională făcută din zmeură, afine, mure, ienupăr şi coacăze. Toate în proporţii egale, mai puţin ienupărul.

Adânc. În sălbăticie...

Dacă eşti adeptul(a) activităţilor montane obisnuite şi al sporturilor de iarnă, Uralii îţi oferă mai mult decât poţi duce. Vei găsi facilităţi pentru alpinism, schi, vânătoare, pescuit, călărie, plimbări cu snow-mobilul sau sania tradiţională rusească (asta merită din plin!), rafting, saună şi chiar birdwatching pentru pasionaţi.

Cei care vor mai mult, trebuie să viziteze Rezervaţia Naturală Baskhirskii, unde se află peştera Capova sau Rezervaţia Geologică Ilmenskii.

Rezervaţiile Visimskii şi Basegi oferă experienţa vie a pătrunderii într-o lume a începuturilor şi esenţelor, unde pădurea devine un templu cu copaci uriaşi care mor de bătrâneţe şi cad pe pământ pentru a se reintegra în ciclul Naturii. La nord de râul Peciora este platoul Man-Pupu-Ner, cu cei 7 idoli de stâncă veneraţi de popoarele uralice din cele mai vechi timpuri. Aici este cea mai mare pădure virgină din Europa situată în Rezervaţia Komi, intrată în patrimoniul UNESCO şi având gradul de World Heritage Site.

Pădurile vestice ale uriaşului lanţ muntos sunt alcătuite predominant din conifere, cele estice sunt formate în principal din rarişti de răşinoase de taiga, iar în nordul Uralilor cresc păduri nesfârşite de brad siberian, molid siberian, larice, zadă şi pin siberian. Pădurile polare sunt de altitudine joasă iar peisajul este presărat cu mlaştini, licheni şi tufe de fructe de pădure precum afinele şi coacazele.

Pădurile de aici abundă încă de animale sălbatice. O parte dintre ele, precum ursul brun, vulpea roşie, lupul, mistreţul şi jderul sunt întâlnite şi la noi. Altele precum elanul, renul, lemingul, vulpea polară, jderul gluton (Wolverin-ul) şi samurul, se întâlnesc doar în zona arctică sau siberiană.

Păsările se găsesc la tot pasul, cerul şi copacii fiind deseori brăzdate de zborul acvilelor de munte, uliilor porumbari, şoimilor polari şi călători, cocoşilor de munte şi de mesteacăn, ieruncilor, huhurezilor, bufniţelor, berzelor negre, uliilor şorecari, şi potârnichilor de tundră. Dacă vă aventuraţi prin păduri, există riscul major al rătăcirii.

Distanţele sunt uriaşe, iar un corp de pădure obişnuit din Urali este de câteva ori mai mare decât unul similar din Carpaţi. În plus, aici aşezările umane sunt foarte rare, iar vremea se schimbă incredibil de repede. Pot apărea viscole şi în iulie...

Mergeţi întotdeauna cu ghizii locali. Au trăit o viaţă în Urali şi cunosc locurile.

Aventură plăcută!

Crimeea – Bijuteria de la Marea Neagră Autor: Nicu Parlog

2012-01-22T05:09:00.000-08:00

Crimeea este numele peninsulei cu formă de diamant, care străluceşte în apele Mării Negre. Crimeea este cel mai fascinant colţ al Ucrainei. Crimeea ascunde istorii şi mistere nebănuite.Crimeea este deopotrivă, patrie şi rană sângerând nostalgii în sufletul oricărui tătar. Crimeea este loc de reculegere şi pelerinaj. Şi nu în ultimul rând, Crimeea adăposteşte staţiunea balneară unde Puterile Lumii au hotărât soarta României, aruncându-ne ţara în cei 45 de ani de comunism.

Acesta este Crimeea...

Pe Riviera Rusă

Frumoasa peninsulă a servit sute de ani drept loc de promenadă pentru aristocraţia rusă, generaţii întregi de ţari poposind sezonier aici, departe de asprimea iernii ruseşti, pentru o desfătare şi recuperare inedită. Chiar dacă Stalin a hotărât că peninsula stâncoasă face parte din noua Republică Sovietică Federativă Ucraineană, Crimeea nu şi-a schimbat aerul cosmopolit, de adevărată Poartă a Orientului şi loc de trai în relativă linişte şi armonie pentru diferitele seminţii care o populează.

O mare parte dintre cei care au vizitat-o, se jură cu mâna pe inimă că este cea mai frumoasă şi copleşitoare parte a Ucrainei.

Oamenii nu exagerează deloc!

Locaţia beneficiază de cel mai variat relief, unele dintre cele mai impresionante peisaje şi cea mai blândă climă de pe întregul teritoriu ucrainean. Clima, aproape mediteraneană, a transformat plajele sudice ale Crimeei în destinaţia favorită a vacanţelor de vară pentru milioane de cetăţeni ucraineni, ruşi sau chiar din spaţiul CSI. Iar numărul de occidentali, în creştere de la an la an, trimite cu gândul că această peninsulă va deveni în scurt timp una dintre destinaţiile de vacanţă favorite pe plan european.

Staţiunile balneo-climaterice abundă aici, iar bucata de pământ care muşcă sfidător din posomorâta Marea Neagră este faimoasă pentru apele sale minerale şi vinurile recoltate aici în fiecare toamnă prelungită.

Amatorii de alpinism, fotografie sau drumeţii nu sunt nici ei uitaţi, deoarece la doar câţiva kilometri de plajele albe se înalţă Munţii Crimeei, nişte formaţiuni geologice străvechi care împung cutezător cerul până la înălţimea de 1 500 metri. Nu pare impresionant, dar merită menţionat că aici se găsesc unele dintre cele mai neobişnuite şi exclusiviste pârtii de schi din lume.

Cum ajungem, cum ne deplasăm, ce vedem, unde ne distrăm...

Sezonul turistic principal din Crimeea se desfăşoară oficial în lunile iulie şi august, când se înregistrează cel mai mare aflux de turişti. Dar asta nu însemnă deloc că nu trebuie să mergeţi şi în alte perioade calendaristice, ba din contră. Crimeea îşi arată adevărata splendoare în afara sezonului turistic, ca mai toate locurile frumoase de pe Pământ, de altfel...

Din punct de vedere strict meteorologic, pe aceste meleaguri este cald din aprilie până în octombrie. Primăvara crimeeană este o explozie de flori şi culori, întreaga peninsulă găzduind numeroase specii de plante. Principala cale de acces în Crimeea se face prin oraşul Simferopol, unde se găseşte singurul aeroport din mica peninsulă. De aici, majoritatea turiştilor iau trenul sau cursele de autobuze spre staţiunea Yalta sau ţărmul sudic al Crimeei, unde sunt cele mai multe plaje nisipoase. Un zbor din aeroportul Zhuliany din Kiev până în Simferopol costă între 35-60$. Pe de altă parte, biletele de tren sunt mult mai ieftine, echivalentul în grivne a 20$ la clasa întâi, 10 la a doua, şi 7 la "personalul ucrainean". Toate trenurile din Kiev via Crimeea sunt de noapte şi fac cam 14-16 ore. Trenurile au opriri în principalele oraşe crimeene: Simferopol, Kerci, Sevastopol şi Feodosia. Dacă te simţi în stare de aventuri pe cont propriu, poţi încerca microbuzele private (aşa-zisele Marshrutki). Sunt foarte ieftine şi şoferul te lasă oriunde ai nevoie.

Cea mai faimoasă staţiune este de departe, Yalta, devenită o destinaţie favorită de vacanţă a ţarilor ruşi încă din secolul 19, după ce s-a construit primul drum care făcea legătura cu Simferopol.

Sevastopol, Alushta, Sudak, Feodosia, Yevpatoriya, Saki şi Koktebel, sunt alte staţiuni care probabil nu vă spun nimic, dar merită să le vezi măcar o data în viaţă.

Sevastopol, situat în vestul peninsulei, are o bogată istorie şi tradiţie militară, fiind mai mult un oraş port, decât staţiune de distracţii. Dar nu disperaţi, oraşul are farmecul său aparte. Aici este cartierul general al Flotei Mării Negre deţinute de Rusia. Sudak-ul este renumit pentru atmosfera pitorească, iar plaja sa este surprizator de bine pusă la punct.

Yevpatoriya şi Saki, de pe coasta vestică sunt celebre pentru plajele lor întinse cu nisip catifelat. Staţiunile crimeene sunt celebre după tipicul lor: fiecare beneficiază de un set original de clădiri şi monumente istorice, iar în apropierea falezelor şi plajelor sunt aglomerări de restaurante, discoteci, puncte care servesc mâncare de fast-food în stil ucrainean, iar peste tot atmosfera este întreţinută de muzicieni de stradă, jongleori şi caricaturişti. Suntem în Ucraina, deci viaţa de noapte este la ea acasă!

Fii atent totuşi cu cine te anturezi, unde îţi ţii banii, cât cheltui, şi mai ales nu te lăsa vrăjit de frumuseţile locale. O faci pe riscul tău...

Dacă îţi place singurătatea şi cauţi locuri unde Natura şi Istoria sunt la ele acasă, sau pur şi simplu cauţi locaţii liniştite şi pitoreşti "de familie", Crimeea are ce oferi.

Ai de ales între sute de kilometri de plajă sălbatică, neatinsă. Cutreierând coastele marine, vei da peste grupuri de hippioţi, yoghini şi alţi "naturişti" locali care se retrag din civilizaţie şi locuiesc pe întreaga perioadă a verii în peşterile din apropierea plajelor. În general sunt oameni liniştiţi care îşi văd de treabă şi nu deranjează turiştii. Tot aici este capitala neoficială a nudiştilor din Ucraina, Crimeea fiind locul principal de întâlnire al nudiştilor încă din timpul epocii sovietice.

Relieful variat şi cadrul natural minunat al Crimeei oferă posibilităţi nelimitate şi pentru iubitorii sporturilor extreme. De la drumeţit la mountain bike, călărie, alpinism, scuba diving, surf, wind surf şi terminând cu ski alpin, te poţi delecta în orice fel doreşti.

Agenţiile de turism locale se ocupă şi cu organizarea tuturor evenimentelor ce ţin de sporturi extreme sau relaxare în natură. Munţii Crimeei ascund peşteri spectaculoase, păduri de fagi, stejari, ienuperi, plus o listă lungă de specii dendemice de plante. Munţii sunt accesibili tot dinspre Simferopol precum şi prin străvechiul oraş tătăresc Bakhcisaray. În munţii Ay-Petri, între Alupka şi Yalta, la altitudinea de 1 200 metri, se poate schia excelent în fiecare iarnă.

Acasă la tătari

Nu se poate face o încheiere a periplului crimeean fără o readucere aminte a istoriei străvechi şi zbuciumate a locului. Istoria sa este veche şi complexă, datând din Cuaternarul timpuriu. Aşezările din zonele Herson-ului (Chersoneus în greaca veche) şi Sevastopol, au fost adevărate avanposturi ale Greciei Antice şi culturii elenistice timp de două milenii...

Bahcisaray a fost reşedinţa hanilor cramleni timp de sute de ani, iar oraşul Kerci are o vechime de circa 2.600 ani, fiind fondat la doar un an după Roma.

Crimeea a fost loc de peregrinări şi stabiliri pentru zeci de noroade şi seminţii. S-au perindat astfel pe teritoriul său şi prin colbul istoriei sciţii, sarmaţii, grecii, genovezii, veneţienii, armenii, evreii, turcii, tătarii, ruşii şi cazacii. În întreaga Crimee, creştinismul, iudaismul şi islamul şi-au lăsat urmele distincte aşijderea în oameni şi locuri. Cu unele exeptii notabile, credincioşii acestor mari religii au coexistat relativ paşnic.

Nicio altă etnie dintre cele menţionate nu şi-a lăsat amprenta asupra Crimeei, precum tătarii, pentru care Crimeea a rămas "Ţara Interzisa", dar intotdeaume dorită şi amintită cu nostalgie în memoriile şi visele nespuse ale fiecărui tătar. Adevărat "Ierusalim al Stepelor", Crimeea subjugă şi astăzi maiestuosul şi sălbaticul suflet tătar!

Tătarii originali erau urmaşii razbonicilor mongoli ai celebrei Hoarde de Aur, strămutaţi în acest colţ de lume după expediţia militară a lui Batu Han, nimeni altul decât nepotul direct al marelui Genghis Han.

În timp, componenţa etnică a tătarilor s-a diluat, aceştia mixându-se genetic cu reprezentanţii naţiilor europene, luaţi ca robi şi roabe la Krâm, cum se denumeşte Crimeea în dialectul Nogai. Rămaşi stăpâni în aceste locuri, tătarii s-au definit ca naţiune, au adoptat Islamul ca religie oficială în secolul 13, şi au construit astfel unul dintre cele mai puternice state din Europa estică, până la începutul secolului 18, când Crimeea a fost cucerită şi inclusă în taratul rusesc.

Dacă la începuturile lor tătarii crimeeni erau temuţi pentru raidurile devastatoare întreprinse în Voievodatele Române, particular Moldova, regatul polon, cnezatele lituaniene, ruseşti şi bieloruse, puterea lor scade odată cu creşterea influenţei în zonă a cazacilor, duşmanii lor tradiţionali. În urma anexării Crimeei, act săvârşit de ambiţioasa împărăteasă Ecaterina a II-a a Rusiei, tătarii se văd forţaţi să emigreze în număr mare în Imperiul Otoman, o parte stabilindu-se în Dobrogea, unde se pot întâlni şi astăzi. Coşmarul tătarilor avea să se adâncească sub loviturile istoriei coroborate cu apariţia comunismului şi regimul lui Stalin. Oameni dintr-o bucată, mândri credincioşi tradiţiilor strămoşeşti şi valorilor familiale, tătarii s-au opus ateismului şi noţiunilor comuniste despre viaţă şi lume, trimise via Moscova. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tătarii au văzut în apariţia germanilor un act providenţial şi au sperat astfel că aliindu-se cu cel de al Treilea Reich, vor scăpa de asuprirea comunistă.

Alegerea nu le-a fost iertată de Stalin. Cu toate că un mare procent de tătari luptau în Armata Roşie contra germanilor, "Tătucul Natiunilor" nu a uitat de colaborarea dintre liderii religioşi şi politici ai tătarilor cu Hitler, şi nici de existenţa aşa zisei "Die Wolga-Tatarische Legion", sau Legiunea Tătară, un corp de armată format din voluntari tătari care luptau (culmea!) în rândul temutelor brigăzi SS. Deloc arieni de felul lor, dar având vitejia strămoşilor în sânge, razbonicii din Legiunea Tătară şi-au impresionat prin bravură pe comandanţii germani.

Răspunsul lui Stalin a venit sub forma groaznicelor deportări în masă la care au fost supuşi toţi tătarii din peninsulă. Fenomenul a fost denumit Surgun în limba tătară, şi are pentru urmaşii Hoardei de Aur rezonanţa sinistră pe care o are Holocaustul pentru evrei. Pe data de 18 mai 1944, toţi etnicii tătari au fost încărcaţi cu forţa în trenuri şi deportaţi la mii de kilometri depărtare în stepele Uzbekistanului. Un procent de 47% din totalul populaţiei a pierit de foame, boli şi epuizare în timpul acestui proces de pedeapsă şi înstrăinare a unei naţiuni dârze care a avut curajul să se opună Diavolului Roşu. Tătarii supravieţuitori s-au reîntors în Crimeea abia la începutul anilor 1980, odată cu mişcarea Perestroika.

Astăzi, aproximativ 250.000 de tătari mai trăiesc în Crimeea, luptându-se să îşi păstreze tradiţiile, istoria şi cultura într-o lume agitată, aflată în plin proces de neantizare sub tăvălugul nivelator al Globalizării şi Consumismului.

În peninsulă se pot întâlni la tot pasul. Au fizionomia distinctă de a ucrainenilor şi îşi vorbesc limba cu mândrie. Sunt oameni de onoare, foarte respectuoşi şi ospitalieri, timizi chiar. După căderea comunismului şi-au reluat legăturile cu fraţii din România, existând un adevărat turism nostalgic între Dobrogea şi Crimeea. Sunt foarte bucuroşi de rarii turişti români pe care-i întâlnesc, deoarece apreciază refugiul şi protecţia de care s-au bucurat fraţii lor în România ultimelor decenii. Bucătăria lor este delicioasă şi originală, iar abundentele produse culinare dau adevărata savoare a unei excursii în Crimeea.

Coasta Amalfi şi insula Capri, perlele Mării Tireniene Coasta Amalfi şi insula Capri, perlele Mării Tireniene Autor: Marius Comper

2012-01-22T05:03:00.000-08:00

Coasta Amalfi, situată în sudul Italiei, este una dintre cele mai frumoase porţiuni ale ţărmului Mării Tireniene, impresionând prin peisajele naturale spectaculoase şi prin localităţile pline de istorie.

Dincolo de panoramele superbe presărate de-a lungul acestei regiuni, Costiera Amalfitana (cum este denumită în italiană) impresionează atât prin capodoperele arhitecturale şi artistice ce pot fi observate în oraşele din zonă, cât şi prin ingeniozitatea localnicilor ce şi-au construit locuinţele pe cornişele abrupte de pe coastă. Frumuseţea acestei regiuni a fost recunoscută şi de UNESCO, aceasta incluzând în 1997 coasta amalfitană pe lista Patrimoniului Mondial.

Coasta Amalfi, alături de insula Capri, ce este situată în imediata apropiere a peninsulei Sorrentine, reprezintă una dintre cele mai populare regiuni în rândul turiştilor din întreaga lume. Şi pe bună dreptate! De la nenumăratele monumente artistice ce dăinuie de secole, la minunile lumii antice, trecând prin peisajele spectaculoase, plajele primitoare şi, evident, bucătăria mediteraneană celebră în întreaga lume, această zona din regiunea Campania constituie o destinaţie importantă pentru orice călător.

Sorrento, punctul de start al unei aventuri

Cel mai apropiat oraş de Coasta Amalfi este Sorrento, ce datează de mai bine de 2000 de ani. Situat în apropiere de Napoli, unde se găseşte cel mai apropiat aeroport, dar fără să fie caracterizat de atmosfera haotică ce predomină în urbea napoletană, Sorrento constituie un punct de start excelent pentru călătoria dumneavoastră.

Străzile înguste din centrul oraşului, ce reflectă planul vechiului oraş roman Surrentum, şi numeroasele clădiri ce datează de secole bune au făcut din Sorrento o destinaţie ideală pentru relaxare încă de acum sute de ani, printre numele celebre ce au vizitat această cetate numărându-se Goethe şi Casanova.

Sorrento este locul ideal pentru a efectua o passeggiata, numele dat de italieni unei tradiţii ce datează de secole: promenada de seară, efectuată înainte de cină. Fie că doriţi să vedeţi hotelul Tramontano, în care Henrik Ibsen a scris una din piesele sale, să vă plimbaţi prin parcul Villa Comunale sau pur şi simplu să observaţi atmosfera de pe Corso Italia (stradă ce se închide autovehiculelor după ora 19), veţi aprecia experienţa!

Nu părăsiţi oraşul fără a încerca limoncello, lichiorul tradiţional produs din coaja lămâilor ce cresc în această regiune. Atenţie însă: conţine cel puţin 35% alcool, aşa că nu exageraţi! Această băutură poate fi savurată cel mai plăcut seara, după o cină savuroasă într-unul din restaurantele ce oferă o spectaculoasă panoramă asupra golfului, Vezuviul, insula Capri şi oraşul Napoli numărându-se printre obiectivele ce pot fi admirate.

Capri, destinaţia favorită a celor bogaţi şi celebri

Dacă doriţi să vizitaţi faimoasa insulă Capri, cel mai bine este să porniţi din Sorrento, acesta fiind portul cel mai apropiat de această populară destinaţie. O călătorie cu una dintre ambarcaţiunile cu aripi portante (aşa-numitele hydrofoil) durează 25 de minute.

O destinaţie populară în rândul persoanelor de vază încă din vreme romanilor, Capri este una dintre cele mai frumoase insule din Marea Mediterană. A constituit mereu un magnet pentru celebrităţi, insula fiind vizitată de-a lungul timpului atât de personalităţi artistice precum Claude Debussy, Thomas Mann, Pablo Neruda sau Somerset Maugham, cât şi de unele inedite ca Vladimir Lenin. Acesta, vizitându-l pe Maxim Gorky în 1908, a declarat uimit: "Capri te face să uiţi de tot şi de toate".

Din port luaţi funicularul pentru a ajunge în principalul oraş, Capri, unde merită să vă opriţi pentru a bea un cappucino în celebra piaţă Umberto I. Dacă nu vă aflaţi în perioada de vârf a sezonului, când insula este suprapopulată, aveţi şansa să întâlniţi una din numeroasele celebrităţi ce deţin proprietăţi pe insulă.

Capri merită explorată pe jos, nenumăratele poteci oferindu-vă şansa să observaţi pe îndelete peisajele superbe ale acestei insule, ruinele vilelor conducătorilor romani şi spectaculoasele formaţiuni naturale, evitând totodată grupurile mari de turişti.

Dacă preferaţi mai degrabă confortul, nu ezitaţi să luaţi un autobuz până în Anacapri, de unde puteţi urca pe muntele Solaro cu ajutorul telescaunului. Odată ajunşi sus, veţi descoperi că efortul a meritat. Peisajul ce poate fi observat din cel mai înalt punct al insulei este uluitor.

La coborâre, nu rataţi Villa San Michele, construită la începutul secolului al XX-lea pe ruinele reşedinţei împăratului Tiberius. Astăzi, această vilă constituie un important obiectiv turistic, fiind renumită mai ales pentru grădinile împodobite cu opere de artă din Antichitate, ce oferă totodată o panoramă impresionantă asupra golfului.

Pentru a vizita toate obiectivele importante ce se găsesc pe insula Capri aveţi nevoie de două zile, fiind indicat să petreceţi o noapte pe insulă (mai ales că insula este părăsită seara de majoritatea turiştilor). A doua zi, nu ezitaţi să vizitaţi Grotta Azzurra, o celebră peşteră marină considerată de mulţi un simbol al insulei. Lumina soarelui se reflectă din nisipul aflat pe fundul peşterii, dându-i apei o intensă culoare albastră.

Formaţiunea de stânci intitulate Faraglioni reprezintă un alt simbol celebru al insulei Capri. Una din cele trei stânci găzduieşte o specie de şopârlă de culoare albastră ce nu mai trăieşte nicăieri altundeva în lume.

Din Sorrento pe Coasta Amalfi

Odată încheiată vizita în Capri, puteţi începe aventura pe Coasta Amalfi. Dacă doriţi să exploraţi regiunea cu ajutorul unui automobil, Sorrento reprezintă punctul de start al SS 145 (strada statale 145), şoseaua ce oferă cel mai scurt drum spre Positano, primul oraş de pe coasta amalfitană.

Şoseaua 145 face loc în apropiere de Positano celebrei SS 163, supranumită de localnici Nastro Azzuro ("panglica albastră"). Acest drum, ce face legătura cu Vietri sul Mare, capătul coastei amalfitane, este sculptat în stâncile aflate pe ţărmul Mării Tireniene. Pentru că oferă o panoramă spectaculoasă asupra regiunii, SS 163 se numără printre cele mai frumoase şosele din Europa. Din acest motiv, tinde să fie aglomerată în perioadele de vârf, când mii de turişti doresc să savureze priveliştea oferită de şoseaua amalfitană.

Dacă nu doriţi să conduceţi, dar vreţi să vă bucuraţi de pitorescul peisaj, puteţi încerca unul din autobuzele locale, intitulate SITA, ce fac legătura între Sorrento şi Positano. Dacă doriţi să scăpaţi de aglomeraţie, evitaţi lunile de vară şi începutul lunii septembrie. O metodă alternativă de deplasare între principalele puncte ale coastei Amalfi o reprezintă numeroasele ambarcaţiuni private.

Positano este primul popas, acest sat cu mai puţin de 4000 de locuitori marcând începutul coastei amalfitane. Dacă în anii '50 Positano era un sat sărac în care majoritatea locuitorilor trăiau din pescuit, totul s-a schimbat odată cu popularizarea sa de către John Steinbeck. În 1953 acesta a descris Positano ca fiind "un loc de vis ce nu pare cu adevărat real atunci când eşti acolo, dar care devine real şi tentant odată ce ai plecat". Din ce în ce mai mulţi turişti au început să viziteze acest sat de atunci, iar astăzi turismul constituie principala sursă de venituri.

În ciuda numărului mare de turişti, Positano îşi păstrează personalitatea vibrantă, continuând să impresioneze prin casele amplasate pe coasta abruptă, străzile înguste şi treptele abrupte ce fac legătura între ele.

Dacă Positano vi se va părea prea aglomerat şi costisitor, în continuarea drumului pe coasta amalfitană veţi descoperi Praiano, un sat pescăresc plin de istorie. Un obiectiv cheie este biserica San Luca, ce datează de la 1123, în care veţi putea observa picturi din secolul al XVI-lea.

Conca dei Marini, un alt sat construit pe faleza abruptă, este cunoscut mai ales pentru Grotta dello Smeraldo (Peştera de Smarald), o peşteră spectaculoasă în care nenumărate stalactite şi stalagmite se reflectă în apa ce străluceşte într-o nuanţă de verde graţie luminii ce pătrunde printr-o crevasă subterană. Se poate coborî în grotă cu ajutorul unui lift, iar jos veţi putea explora această peşteră fascinantă cu ajutorul unei bărci.

Următoarea oprire este în cel mai mare oraş al coastei şi totodată cel care-i dă numele: Amalfi. Dacă între secolele al IX-lea şi al XII-lea Amalfi constituia o importantă republică maritimă ce controla comerţul în Marea Tireniană şi care găzduia peste 60.000 de locuitori, astăzi doar 5.345 de persoane mai locuiesc în acest oraş (dintre care 10 sunt din România, conform ultimului recensământ). La fiecare 4 ani are loc Regata Storica delle Antiche Repubbliche Marinare, în care fostele puteri maritime Amalfi, Genova, Pisa şi Veneţia se întrec într-o cursă de ambarcaţiuni, ocazie cu care locuitorii din Amalfi retrăiesc momentele de glorie ale fostei republici.

Domul din Amalfi, construit în secolul al IX-lea, reprezintă cel mai important monument al acestui oraş şi păstrează nenumărate comori vechi de un mileniu. Porţile de bronz au fost turnate în Constantinopol în jurul anului 1000, ele fiind cele mai vechi porţi ale unei biserici din Italia.

Deoarece oraşul s-a dezvoltat graţie comerţului cu porturile din Orient, arhitectura din Amalfi reflectă o importantă influenţă maură, iar aceasta poate fi observată şi în Ravello. De-a lungul anilor, acest liniştit sat a găzduit nenumăraţi artişti, compozitori şi scriitori, printre care André Gide, Joan Mirò, Truman Capote, Tennessee Williams, Graham Greene sau Leonard Bernstein, iar astăzi reprezintă o oază de linişte pentru turiştii ce străbat coasta Amalfi.

Catedrala din Ravello datează de la 1086, iar porţile de bronz au fost turnate în 1179, ca şi cele ale domului din Amalfi, la Constantinopol. Un alt obiectiv turistic important este Villa Rufolo, construită în secolul al XIII-lea şi restaurată în secolulul al XIX-lea. Acest loc de legendă este menţionat de Boccaccio în Decameron, iar Wagner şi-a găsit inspiraţia pentru al doilea act al operei Parsifal în grădinile superbe ale acestei vile.

În Ravello se află o altă clădire celebră, Villa Cimbrone, ce datează din secolul al XI-lea. După ce a fost achiziţionată în secolul al XIX-lea de un politician englez, Ernest Beckett (viitorul Lord Grimthorpe) , proprietatea a suferit nenumărate modificări, grădina vilei fiind considerată printre cele mai frumoase din Italia.

Cât timp s-a aflat în proprietatea familiei Beckett, Villa Cimbrone găzduit nenumărate celebrităţi, printre care Virginia Woolf, John Maynard Keynes, D. H. Lawrence, Greta Garbo, T. S. Eliot, Jean Piaget sau Winston Churchill. Scriitorul american Gore Vidal, întrebat într-un interviu care a fost cel mai frumos loc pe care l-a văzut de-a lungul numeroaselor sale călătorii, a răspuns că nimic nu poate fi depăşit de "priveliştea pe care am văzut-o într-o zi senină de iarnă, aflându-mă pe Terasa Infinitului a Vilei Cimbrone, când cerul şi marea erau fiecare de un albastru atât de puternic încât era imposibil să le deosebeşti". Astăzi, Villa Cimbrone este un hotel de lux, însă grădina şi Terasa Infinitului (ce oferă o perspectivă spectaculoasă asupra Golfului Salerno) sunt deschise tuturor vizitatorilor.

Coasta amalfitană se încheie în Vietri sul Mare, localitate celebră pentru vasele de majolică produse de artizanii din regiune de mai bine de un mileniu. Elemente de ceramică de majolică pot fi întâlnite aproape peste tot în localitate, acestea decorând domul bisericii San Giovanni Batista (ce datează de la 1732) şi numeroase alte clădiri, pieţe şi străzi ale oraşului.

Ultima oprire a călătoriei va fi în Salerno, unul dintre cele mai mari oraşe ale regiunii Campania, ce se află în imediata apropiere a Vietri sul Mare. Aici merită să vizitaţi nenumăratele clădiri medievale aflate în centrul istoric şi Castelul Arechi, ce se înalţă la 263 de metri deasupra oraşului. Pentru a reveni în Napoli puteţi folosi autostrada A3 (dacă aţi călătorit cu maşina) sau unul din trenurile ce pleacă spre urbea napoletană la fiecare 30 de minute. Călătoria durează aproximativ 50 de minute, timp suficient pentru a rememora peisajele superbe pe care aţi avut şansa să le vedeţi de-a lungul celei mai cunoscute coaste ale Italiei.

Indiferent cât timp veţi petrece pe coasta amalfitană, veţi descoperi că nu o să vi se pară suficient, această extraordinară regiune fiind recunoscută pentru atracţia sa irezistibilă. Iar dacă înaintea călătoriei v-aţi întrebat de ce nenumărate celebrităţi din întreaga lume au ales să se retragă pe aceste meleaguri, această excursie vă va oferi cu siguranţă un răspuns.

Palermo – La pas prin cetatea Triskelionului Autor: Nicu Parlog

2012-01-22T04:58:00.000-08:00

Dacă timpul nu vă permite un tur complet al Siciliei, atunci plimbaţi-vă măcar pentru o zi prin Palermo. Bătrânul şi fascinantul oraş, capitala-port a insulei, este o străveche citadelă de pe malul Mediteranei care însumează şi concentrează alături de imagini şi arome ale Siciliei de odinioară, un modern şi trepidant life style. Odată ajunşi aici, exploraţi fiecare colţ al oraşului. Oriunde veţi privi, 2.700 de ani de istorie se vor desfăşura în faţa dumneavoastră.

Panormus, Palermo, Palermu - Istoria conjugată

Imediat ce ai ajuns în Palermo, fie că ai venit cu avionul sau cu vaporul, primul lucru care îţi sare în ochi, odată ce ai pus piciorul pe pământul celebrilor mafioso sicilieni, este un simbol ciudat alcătuit din trei picioare omeneşti care se îngemănează într-o neobişnuită elice. Simbolul este omniprezent în centrul oraşului, în port, pe tricouri, şepci, brelocuri şi suvenituri. Este vorba de triskelion, simbolul Siciliei, vestigie străveche rămasă aici de la grecii antici, de pe vremea când Sicilia făcea parte din Magna Graecia, când oraşele-cetăţi ale grecilor colonizau şi civilizau toate colţurile Mediteranei. Conform legendelor, triskelionul este o reprezentare a mesei cu trei picoare care îl urmă tot timpul pe zeul Hefaistos precum un câine credincios...

Palermo a avut un destin unic printre oraşele din întregul bazin mediteranean. Fondat de fenicieni, colonizat apoi de grecii antici, stăpânit pe rând de romani, vandali, ostrogoţi, bizantini şi arabi, oraşul a mai făcut parte din două regate, cel napolitan şi cel sicilian, înainte de a fi înglobat în statul italian unit modern.

Doar italienii din peninsulă şi noianul de turişti veniţi din toate colţurile lumii îl numesc Palermo. Dacă vechii greci îl numeau Panormus, palermitanii, locuitorii anticului oraş, i se adresează în straniul dialect sicilian cu denumirea de Palermu. Ghidurile turistice locale anunţă cu mândrie pe prima pagină, că Palermu, cu ai săi 1,8 milioane locuitori, este cel de-al cincilea oraş ca mărime al Italiei.

Cetatea a avut o dezvoltare continuă în ritm spectaculos încă din Antichitate, când vechii greci l-au cucerit de la fenicieni, conştienţi fiind de valoarea strategică a locului. Sub stăpânirea grecilor, Palermo a devenit centrul oraşului-stat al Syracuzei. Pentru pasionaţii de istorie, Palermo este un regal nu doar datorită nenumăratelor ruine şi edificii care îl împodobesc. De aici a pornit pe ultimul drum flota de nave războinice ale lui Hamilcar, flotă care a fost apoi distrusă în bătălia navală de la Himera (480 i.Hr.). În perioada medievală, cetatea se putea mândri ca fiind unul dintre cele mai bogate, sigure şi prospere oraşe italiene - fără îndoială că portul său încăpător atrăgea multe corăbii, asigurând astfel un flux comercial continuu de-a lungul istoriei şi producând prosperitate.

Catedrale, fortăreţe normande, basilici şi palate

Încurajat de atmosfera tipic mediteraneană şi de clima subtropicală, nu te-ai aştepta să găseşti în Palermo trufaşele clădiri normande care punctează aspectul multicolor al arhitecturii locale. Palermitanii, în schimb, sunt foarte mândri de oraşul lor, al cărui stil arhitectural se impune prin turnuri sumbre şi biserici ascuţite construite de normanzii care au stăpânit cândva Sicilia. Rupe-ţi o bucată de timp pentru a intra în catedralele de inspiraţie gotic-germanică, a căror răcoare şi sobrietate a liniilor contrastează minunat cu căldura de afară şi cu exoticul clădirilor înconjurătoare. Nu vei regreta această experienţă atemporală şi interculturală.

Centrul istoric al Palermo-ului este Piaţa Quatro Canţi (foto deasupra) sau "Patru Colţuri", mai pe româneşte. Aici puteţi vizita somptuosul Palat Regal, sau Palazzo dei Normanni, astăzi edificiul care adăposteşte celebra Cappella Palatina. În apropiere tronează Catedrala Santa Maria Assunta (foto jos); dimensiunile acesteia sunt absolut impunătoare, Catedrala fiind cel mai mare loc de cult din Sicilia. Arhitectura şi detaliile sale trebuiesc văzute de aproape, pentru a fi într-adevăr apreciate la justa lor valoare. În această catedrală se află un interesant heliometru construit acum circa 300 de ani, iar lângă acesta se găseşte singura reprezentare a unui zodiac dintr-o biserică catolică. Există şi o linie de bronz, denumită La Meridiana, orientată de la nord la sud, care marchează pe podea locurile unde se poziţionează lumina soarelui în timpul solstiţiilor de iarnă şi vară.

Palermo este înţesat de catedrale, multe dintre aceste bijuterii istorico-arhitectonice având în jur de 1.000 de ani vechime. Vizitarea acestor locaşuri de cult se va număra cu siguranţă printre amintirile de neuitat ale oricărui turist care descoperă Palermo. Toate catedralele oraşului-port sunt monumente arhitectonice aflate în patrimoniul mondial UNESCO. Purtaţi-vă paşii prin Catedrala lui San Giovanni dei Lebbrosi, sfântul-patron la care se rugau odinioară toţi bolnavii de lepră din lumea catolică, plimbaţi-vă prin Catedrala San Giovanni del Ermitti, cea mereu plină de turişti şi credincioşi, deopotrivă.

Biserica iezuiţilor, renumita Chiesa del Gesu, surprinde prin amestecul de arhitectură siciliană barocă peste care s-a suprapus stilul renascentist. Este o aşa numită "biserică-martir", o mare parte din ea fiind refăcută după bombardamentele din 1943, din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cu adevărat impresionantă prin ambianţa sa este şi Catedrala închinată Sfântului Francisc de Assisi, cu mobilierul şi statuile sale în stil gotic-renascentist.

Probabil cea mai interesantă catedrală din punct de vedere strict turistic este Catedrala Santa Teresa alla Kalsa, construită direct peste palatul unui musulman temut în istoria insulei. Catedrala a fost ridicată între anii 1686-1706, deasupra reşedinţei emirului Siciliei, numele său derivând de la termenul arab Al-Khalisa. Pasionaţii de arheologie şi obiecte vechi de patrimoniu pot face o vizită mai mult decât inspirată la Muzeul de Arheologie Regional, unul dintre cele mai mari muzee de acest gen din Europa. Aici tronează numeroase vestigii etrusce, cartagineze, feniciene, greceşti şi romane ale regiunii. Apoi încearcă o escapadă prin Zisa şi Cuba, palate-reşedinţă de vânătoare ale regilor din Palermo. Imediat te va înconjura ambianţa fastului nobiliar sicilian de odinioară.

Tot în Palermo puteţi întâlni cel mai mare teatru din întreaga Italie. Aflat în centrul oraşului, teatrul Massimo, construit în acest loc în anul 1897, l-a văzut pe scena sa pe renumitul tenor Enrico Caruso (1873-1921), probabil cel mai bun tenor al tuturor timpurilor, care a strălucit în opere precum Rigoletto şi La Gioconda. În imediata apropiere a teatrului Massimo se află cea mai mare Grădină Botanică din Palermo, unde puteţi descoperi înlănţuiri exotice de plante rare aduse din toate colţurile Pământului.

Însă, dacă ghidul turistic sau simpla curiozitate vă îndeamnă să vizitaţi Catacombele Capucinilor din Palermo, obiectiv valoros inclus la rândul său în patrimoniul UNESCO, gândiţi-vă de două ori. Este o experienţă recomandată doar celor tari din fire, interzisă în mod normal copiilor, femeilor sau celor sensibili. În catacombe sunt expuse mii de cadavre vechi de circa 150-300 ani, mumificate natural în solul arid al Siciliei. Majoritatea aparţin călugărilor capucini, dar printre ele se află şi cadavre de piraţi, revoluţionari garibaldisti şi soldaţi napoleonieni.

La intrarea în oraş dinspre portul turistic tronează maiestuoasa Porta Nuova, vechea poartă a oraşului care datează din secolul al XVI-lea şi impresionează şi astăzi prin columnele Hermes care o susţin. Din portul vechi al oraşului se poate admira Muntele Peregrino a cărui veghe de mii de ani a asigurat oraşului o dezvoltare turistică şi culturală greu de egalat. Mare atenţie, totuşi, să nu vă aventuraţi în zona rău famată a oraşului. O veţi recunoaşte uşor după aspectul de mahala, sărăcăcios-dărăpănat al clădirilor.

Petreceri, sărbători şi mese pline

Cum Palermo este un oraş unde iarna nu vine niciodată cu adevărat, atmosfera de aici este aceea a unei veselii molipsitoare datorită jovialităţii localnicilor şi amestecului de mare, soare, căldură şi vacanţă fără sfârşit. Dacă între timp şi-a făcut apariţia şi foamea, fiţi fără griji. Străzile sunt ticsite de baruri cochete unde vă puteţi delecta cu specialităţile bucătăriei locale. Iar un meniu obişnuit are un preţ decent, în general. Datorită îndelungatei dominări arabe, gastronomia siciliană a fost influenţată în mare parte de reţetele arăbeşti. Sicilienii nu le-au adoptat cu totul, geniul lor culinar a creat în schimb un melanj de produse delicioase în care aroma bucătăriei mediteraneene se îmbină foarte bine cu produsele culinare arabe.

Palermo este locul de naştere al celebrei prăjituri Tiramisu, iar pizza de aici rivalizează cu ce din Napoli. Pasta con sardine este o altă reţetă originală a acestor locuri mult căutată de turiştii cunoscători. Foarte multe reţete se bazează pe fructe şi legume proaspete precum vinetele, roşiile, grapefruit-ul, ardeii. Preparatele din peşte abundă, foarte căutaţi fiind tonul, bibanul de mare şi peştele spadă. O specialitate interesantă este cuşcuş-ul cu peşte. Pata della Norma şi Pani ca Meusa sunt feluri gătite după specific palermitan cu mult ardei, ulei de măsline şi suc de grapefruit. Sicilienii folosesc foarte mult citricele în gastronomia proprie, tot în urma influenţelor arabe din secolul IX, când cuceritorii musulmani au introdus pe insulă primele soiuri de citrice altoite.

Petrecerile în aer liber sunt la apogeu în jurul datei de 14 iulie, când palermitanii o sărbătoresc pe Santa Rosalina, patroana şi ocrotitoarea oraşului. Conform credinţei locale, Santa Rosalina a salvat oraşul de nenumărate invazii şi molime. Palermo are nu mai puţin de patru sfinţi-patroni care veghează oraşul din cele patru puncte cardinale.

Cele mai impresionate festivităţi publice au loc tot de ziua Santei Rosalina, când întregul Palermo celebrează Festino, procesiunea de pe bulevardul principal al oraşului în care oamenii cântă şi dansează în amintirea miracolului atribuit sfintei care a reuşit să ţină departe de Palermo umbra ameninţătoare a epidemiei de ciumă din anul 1624. În timpul procesiunii, moaştele sfintei sunt purtate dintr-o peşteră din Muntele Pelegrino, rememorandu-se cele trei momente din pragul epidemiilor de ciumă, când aceleaşi moaşte purtate cu evlavie de localnici, au gonit teribila Moarte Neagră de lângă zidurile oraşului.

O altă ceremonie impresionantă este Santa Lucia, a cărei existenţă este onorată printr-o sărbătoare în care palermitanii întâmpină turiştii cu o prăjitură dulce făcută din făină fiartă în miere cu mirodeni numită Cuccia. Sărbătoarea comemorează salvarea oraşului de la foamete, în urma minunilor făcute de Santa Lucia. Nu uitaţi nici de petrecerile spontane organizate de autorităţile oraşului în incinta portului turistic. Nu veţi regreta, decât dacă v-aţi uitat aparatul foto acasă!

Nuca de cocos, fructul miraculos al Thailandei

2012-01-21T22:28:00.000-08:00

21 ianuarie 2012, 20:00 | Autor: Adina Brânciulescu | 790 afişări

Fotografii: www.thaistory.ro

Iarba a fost acoperită de un covor de nuci de cocos, aruncate de la 25 de metri înălţime

Căldurile tropicale încep să ne sece de puteri. Căutăm briza, umbra şi multe lichide reci care să ne hidrateze. Iar nuca de cocos este alimentul perfect!

Corepondenta noastră Adina Brânciulescu îşi continuă relatările din jurnalul său thailandez. Plecată în ţara asiatică, alături de soţul ei, Cătălin, şi de băieţelul lor, Vladimir, încă din noiembrie anul trecut, Adina a ajuns pe Koh Bulone, o insuliţă tropicală aflată în apropierea graniţei dintre Thailanda şi Malaysia. Personajele principale din primele episoade ale ineditului jurnal au fost rezidenţi şi băştinaşi de pe insula reperabilă între „Maldivele Thailandei" (Lipe) şi „Perla Andamanului" (Phuket). În episodul din acest număr, personajul principal e un fruct exotic, preţuit mai mult ca oriunde pe aceste meleaguri îndepărtate.

Este tot mai cald pe Koh Bulone. Sezonul secetos este doar la început, dar soarele arde încă de pe la opt dimineaţa. Cearşafurile sunt umede de transpiraţie, iar apa rece nu mai răcoreşte pe nimeni. Concurăm pe locurile umbroase cu muştele, ţânţarii şi tot soiul de gânganii, la fel de ameţite de căldură ca şi noi.

Pe temperaturile astea, lenea devine o necesitate. Pur şi simplu, simţi că nu mai poţi: picioarele se înmoaie, ochii se închid, gândurile se leagă greu, senzaţia de foame dispare. Pe colţul nostru de insulă, lumea doarme de la prânz şi până pe la patru după-amiaza. Nici măcar cei mai dornici de bronzat şi entuziaşti turişti nu stau la soare. Se adăpostesc la umbră şi încearcă să prindă briza cu un shake sau cocteil de fructe alături.

Viaţa la 35 de grade

În miezul zilei, de vreo oră, din curtea imamului se aud incantaţii şi rugăciuni scurte - de fapt, o revistă a presei locale, am aflat ulterior ! Ceea ce credeam că ar fi rugăciuni sunt scurte ştiri, spuse la difuzor, despre viaţa satului: cine a murit, cine s-a născut, preţuri la produse şi alte informaţii de interes pentru comunitatea locală. Bătrânul a continuat aşa mult timp, până când a fost şi el toropit de căldura amiezei şi s-a oprit. Nici copiii nu sunt afară la orele astea. Stau la umbră ori se joacă feriţi de căldură, cu o vopsea albă pe faţă care-i protejează de soare.

Prima linguriţă cu miez de nucă de cocos este a lui Vladimir

Dacă te uiţi în depărtare, vezi cum se ridică aburii căldurii. Pe toropeala asta, orice acţiune, cât de neînsemnată ar fi, ia proporţii mari, şi orice desfăşurare de energie devine un eveniment notabil. Ca acum: bărbaţii de pe plaja Panka au găsit un şarpe veninos ascuns într-o scorbură şi au venit cu un coş să-l ducă în junglă. Apoi, au adus un miriapod veninos, căruia i-au tăiat acul înveninat, şi-l pun pe trup şi bravează. Cred că şi săptămâna viitoare se va vorbi despre aventurile de astăzi ! În cele din urmă, Sis s-a hotărât să coboare din copaci nişte nuci de cocos.

În căutarea nucilor de cocos

Nucile cad de la vreo 25 de metri înălţime şi se răspândesc pe gazonul din faţa bungalourilor noastre. Unele ajung întregi la pământ, cele care sunt prea coapte se sparg şi-şi împrăştie sucul prin iarbă, spre crunta dezamăgire a lui Cătălin, care plânge după fiecare fruct pierdut. O săptămână a tot umblat prin junglă căutând cocotieri sălbatici, uneori se chinuia şi câte o oră, cu tot felul de vicleşuguri şi prăjini de bambus improvizate, să pună mâna pe prada pe care apoi o savura singur pe stâncile de pe mal.

Turiştii ştiu cel mai bine la ce sunt bune nucile de cocos!

Acum, avem câte vrem pe gratis. Sunt sigură că thailandezii de pe aici i-au văzut strategiile, dar cred că nu le păsa câtuşi de puţin de pagubele pe care le făcea când dispărea în junglă. Ba chiar, i-au făcut cadou un topor, cu care să le spargă mai cu spor. Gestul lui Cătălin era dictat de nerăbdare. Nu am înţeles de ce oamenii de aici se codesc atâta să strângă nucile de cocos. De fiecare dată când întrebam de suc de cocos, mai ales că le vedeam cum atârnă în copacii de pe plajă, îmi ziceau later (n.r. - mai târziu), dangerous (n.r. - e periculos) sau dădeau din umeri.

Acrobaţie fără plasă de siguranţă

Recoltarea nucilor de cocos chiar este o îndeletnicire periculoasă: un bărbat se urcă-n vârful copacului, cu mâinile şi picioarele goale, trece peste coroana de nuci şi, cocoţat deasupra lor, le împinge cu piciorul cu putere, ca să se desprindă şi să cadă.

Sis se ocupă de asta de la 8 ani şi spune că nu a căzut niciodată. Ca mai toţi bărbaţii de aici, Sis este slab, dar nu firav. Nu are pic de burtă, picioarele lui sunt cât mâinile mele de subţiri, dar puternice şi pline de fibră (nu vezi deloc grăsime pe trupurile întunecate al bărbaţilor de aici, indiferent de vârstă). Sis a urcat sprinten, ca o maimuţă, până la cei 25 de metri, pipăind coaja copacului cu labele picioarelor, devenind una cu trunchiul, şi acum se strecoară printre crengile mari, se ghemuieşte, îşi face loc şi aruncă nucile la pământ.

Sis se caţără cu mâinile şi picioarele goale în cocotier

Când soarele arzător l-a ameţit în vârful copacului, s-a oprit, a spart o nucă cu toporul şi a băut-o pe loc. Apoi, şi-a reluat treaba. Noi, cei de jos, trebuie să ne ţinem departe - accidentele pot fi fatale. Am mai văzut cascadoria asta în Samui şi-n Phangan, dar făcută cu maimuţe special dresate: dacă cineva are un cocotier şi fructele sunt coapte, cheamă omul cu maimuţa (ling gaeng, cum i se zice pe-aici) şi aceasta se ocupă de toată treaba. Dar aici, în sudul adânc al Thailandei, maimuţa este omul!

Beneficiile nucii de cocos

Nuca de cocos este un fruct miraculos. Este sămânţa viitorului uriaş de aproape 30 de metri şi unul dintre cele mai sănătoase alimente din lume. Chiar şi ritmul în care rodeşte un cocotier este uimitor: după ce o recoltă a fost adunată, durează doar două luni până să poată fi culese alte nuci. După ce sunt recoltate, fiecare parte a fructului poate fi folosită!

O nucă de cocos coaptă, care va fi folosită la gătit curry

Pentru suc, sursă bogată de antioxidanţi şi cea mai bună modalitate de hidratare la tropice, sunt bune numai cele mici şi încă verzi. Cu cât sunt mai mari şi mai galbene, lichidul din ele fermentează. Rămân însă bune pentru gătit: din coaja interioară, albă (foarte gustoasă, de altfel) se prepară lapte de cocos (nam kofee), fără de care nu se poate pregăti curry-ul. Este folosit la majoritatea deserturilor şi a dulciurilor thailandeze. Tot din miezul nucii se obţine uleiul de cocos pentru uz cosmetic, care protejează pielea împotriva radiaţiilor solare, o hidratează, previne apariţia ridurilor şi este la fel de eficient în tratamentele pentru păr.

Uleiul de cocos întăreşte sistemul imunitar şi conţine acid lauric care, în organism, se transformă în monolaurin, cu efecte distrugătoare asupra bacteriilor şi viruşilor. Coaja lemnoasă a nucii este folosită pentru bijuterii şi suveniruri. Primăvara trecută, am plecat din Koh Phangan cu o provizie serioasă de flacoane şi borcane de ulei de cocos învelite prin haine. Mi-au ajuns până ne-am întors în Thailanda, astă-toamnă, şi, în perioada asta, nu am mai folosit creme de corp, de faţă sau tratamente pentru păr. În plus, aici uleiul de cocos este pur şi mult mai ieftin decât loţiunile parfumate, tratamentele şi produsele pe bază de cocos pe care le găsim în România.

Sis a strâns nucile din doi cocotieri. A coborât folosindu-şi picioarele pe post de mâini, pipăind coaja copacului şi căutând cu ele puncte de susţinere. Când a ajuns jos, ne-a zâmbit, căci ne adunasem buluc în jurul copacului să-i facem poze şi să-l aplaudăm. Şi-a şters mâinile

transpirate de pantalonii lungi şi largi, apoi a început să strângă nucile de pe jos.

"Uleiul de cocos întăreşte sistemul imunitar şi conţine acid lauric care, în organism, se transformă în monolaurin, cu efecte distrugătoare asupra bacteriilor şi viruşilor."

"După ce o recoltă a fost adunată, durează doar două luni până să poată fi culese alte nuci."

5 utilizări ale nucilor de cocos

- Pentru suc, sunt bune doar nucile tinere, mici şi verzi. Sucul are un gust plăcut, răcoritor şi este uşor dulce.

- După ce ai băut sucul, spargi nuca şi mănânci miezul alb cu o linguriţă.

- Dacă nuca este deja îngălbenită şi prea coaptă, se pune deoparte pentru mâncare. Sucul, care are gust fermentat, se aruncă, şi se păstrează miezul alb, devenit mai gros şi mai tare. Din el se prepară laptele de cocos.

- Din tecile nucii de cocos, care pe măsură ce cresc sunt crestate cu câte un centimentru pe zi, se extrage o sevă dulce printr-un tub de bambus (circa un litru pe zi). Din acest lichid se produce un zahăr brun, cu uşoară aromă de cafea, folosit ca îndulcitor.

- Învelişul de fibre al nucii de cocos este folosit pe post de combustibil, pentru fabricarea acoperişurilor sau pentru a umple saltele.

sursa; adevarul.ro