Dimineţile de octombrie în Thimphu sunt reci, dar revigorante! Mai ales când hotelul este situat pe o culme şi ai parte de panorama întregii văi spre capitală. Dar nu e timp de adăstat prea mult pe terasă, pentru că astăzi avem un drum mai lung pe şoselele meandrate ale Bhutanului.
După micul dejun, ne suim în autocar şi la drum! Cineva spunea că cea mai lungă şosea dreaptă din Bhutan este pista aeroportului din Paro şi cred că are mare dreptate… După ce am trecut pe sub nişte pasaje rutiere spectaculoase din Thimphu (la ce le-or trebui la cele câteva maşini? Nici Bucureştiul nu are astfel de "flyovers"), am pornit-o pe drumul meandrat, dar pitoresc, spre Pasul Dochu La. În dreapta, peste râu, hop un dzong! Mă uit în Lonely Planet, nu aparea… E o fostă mânăstire, actualmente liceu, mă lămureşte ghidul. Şi, după prima serpentină, pierdem din vedere şi pe Buda din Thimphu, acest Iisus din Rio bhutanez.
Şoseaua este bine întreţinută, net superioară a tot ce găseşti în India sau Nepal; oricum ţara pare de departe mult mai bine pusă la punct, deşi salariul mediu nu depăşeşte 100 de dolari. Dar vorba punctului de vedere oficial, importantă e fericirea, nu PIB-ul, şi se pare că bhutanezii nu duc lipsă de fericire… Mai ales când vezi cât de vesel sunt pictate camioanele şi câtă veselie e în stilul de condus al şoferilor lor… noroc că nu sunt prea multe… oricum, traficul pe şoselele din Bhutan este mult mai aproape de normal decât în ţările învecinate.
După o şerpuire pe drumuri de munte, ne oprim la un punct de pseudo-frontieră cu ocazia intrării în zona centrală a Bhutanului. Aici ghidul trebuie să ia nişte ştampile (nici Bhutanul nu duce lipsă de un număr important de stampilatori profesionişti), dar, cu ocazia pauzei, facem cunoştinţă cu un soi de brânză pietrificată care e folosită de bhutanezi pe post de gumă de mestecat. Ghidul e un mare fan; în schimb, marea majoritate a grupului nostru, după câteva mestecături, s-a abţinut de la această fericită tradiţie.
În schimb, nimeni nu s-a abţinut să sară din autocar când am ajuns în cel mai înalt punct pe care îl vom atinge în această excursie - pasul Dochu La, situat la 3.140 de metri (ceilalţi din grupul nostru care se aflau în Tibet ar fi râs când ar fi auzit cât de sus am ajuns noi, dar şi la 3.100 de metri unii au fost loviţi de răul de altitudine combinat cu serpentinele scurte şi dese). Oprirea la Dochu La este obligatorie, pentru că de aici, cu ceva baftă, poţi să te bucuri de panorama Himalayei - noi însă, răsfăţaţi de spectacolul himalayan din Nepal, nu am fost prea impresionaţi de vârfurile bhutaneze, mult mai modeste la cei 7.000 şi ceva de metri… dar, oricum, care merită să fie pozate, mai ales cum apăreau timide dintre nori…
În schimb, de mai mare succes s-a bucurat complexul de 108 chortene (un număr magic pentru budişti) construite de una din reginele-mamă (tatăl actualului rege a avut nu mai puţin de trei neveste, toate surori!) în memoria celor câţiva soldaţi bhutanezi căzuţi în 2004 în luptele cu militanţii assamezi care se instalaseră comod în Regat pentru a scăpa de urmărirea armatei indiene. Mi-aduc aminte că eram în India când au avut loc luptele şi presă indiană era plină de relatări cum că prinţul moştenitor (actualul rege) a fost adus special de la studii din Anglia pentru a conduce armata Bhutanului în luptă cu gherilele din Assam (e drept, cu un major sprijin indian). Evident, filmul a avut un happy end bollywoodian, cei buni au triumfat (cu câteva pierderi, e drept), cei răi au fugit (mi-e neclar unde) şi la sfârşit au dansat toţi, iar regina a construit un ansamblu foarte frumos - evident, cu o mare mânăstire în imediata vecinătate.
După ce am atins vârful, era timpul pentru a coborî la vale pe un drum la fel de meandrat, dar la fel de frumos prin junglă înaltă… Şi cum ne cam loveşte foamea, apar în mod salvator vânzătorii de la marginea drumului, care coc porumbi în nişte cuptoare improvizate. Uimit de succesul la public, cuplul cu porumbul găseşte, în cele din urmă, şi sarea, care nu e prea populară aici… Majoritatea consumatorilor preferă porumbul copt cu chili… (cred că, pe aici, inclusiv apa se bea cu chili)… un mix interesant, nu pot să nu zic, deşi mie nu-mi place "spicy, Sir ?"…
În fine, ajungem în vale la hotelul în care vom dormi, hotelul YT… după luxul din capitală, hotelul YT este un soi de cabană tip iolarioooo, dar curată şi, pe alocuri, simpatică, mai ales când patronul vine cu palincă locală făcută, probabil, din orez… Dar, până să ne aşezam la masa de seară şi să spargem stocul de Bacardi Breezer, mai dăm o tură şi pe la dzongul din Punakha, poate cel mai spectaculos din tot regatul. Şi e normal să fie aşa, pentru că Punakha a fost capitala Bhutanului mai bine de 300 de ani, iar primii trei regi din actuală dinastie au condus ţara de aici. De altfel, mă mir că s-au mutat la Thimphu… Punakha nu este aşa de înaltă (sunt doar 1.200 de metri) şi vremea este mai caldă şi plăcută.. Probabil, în sezonul cald, Thimphu este o alegere mai bună…
Imensul şi spectaculosul dzong se află de secole la confluenţa a două râuri. Bhutanezii, puţin cam perverşi de felul lor, au decis că unul dintre râuri este bărbat şi altul femeie, şi exact aici, la Punakha, se întrepatrund… Iar din unirea celor doi a ieşit dzongul. Construirea dzongului a fost prevestită de însuşi Guru Rinpoche, tatăl naţiunii bhutaneze, fondatorul primei mânăstiri în Tibet, dar şi cunoscut distrugător de spirite malefice atât în Tibet, cât şi în Bhutan, unde a venit zburând nu cu o cursă de linie Druk Air, ci cu un charter personal - pe spatele unei tigroaice zburătoare. Dzongul din Punakha nu este semnificativ diferit de celelalte două vizitate, dar este mai mare, mai impresionant şi cred că mult mai lucrat… broderiile de lemn şi piatră mi se par mult mai minuţios lucrate, adevărate arabescuri pe care nu le-am văzut până acum… Absolut superb!
Dar, pentru toate doamnele şi domnişoarele din grup (adică restul, mai puţin eu), momentul mult aşteptat nu era dzongul din Punakha, ci vizita la templul fertilităţii… fetele care îl vizitează vor rămâne cert însărcinate în decurs de un an… Dar, până să o luăm la picior vreo jumătate de oră printr-o câmpie galbenă şi sate pitoreşti, să vă zic vreo două cuvinte despre Lama Drukpa Kunley (1455-1529) sau "Nebunul divin" - "Divine Madman"!
Nebunul divin s-a născut în Tibet şi a crescut în tradiţia "nebuniei divine" foarte la modă în Tibet în perioada respectivă. A traversat munţii în Bhutan, unde a creat o revoluţie prin folosirea a ceea ce 500 de ani mai târziu s-ar fi numit "scene sexuale explicite" - peste tot îi oripila pe serioşii clerici budişti cu obscenităţile lui, de multe ori provocatoare (a urinat pe o thangka renumită prezentată de unul din liderii religioşi bhutanezi), dar s-a şi culcat cu, zice-se, jumătate din persoanele de sex feminin ale regatului, având o aplecare specială spre soţiile gazdelor lui (binecuvântările sale se făceau prin sex şi nu prin cuvinte). Divine Madman este proslăvit în Bhutan nu numai pentru impulsul demografic care l-ar fi lăsat în urmă, ci şi prin faptul că s-a ocupat de stârpirea a numeroase spirite rele… De altfel, în urma lui a rămas unul din simbolurile naţionale ale Bhutanului - penisul, de multe ori în erecţie, pe care îl poţi găsi pictat pe mii de clădiri din Bhutan (inclusiv în centrul Capitalei) sau sculptat în lemn şi atârnat cam peste tot… inclusiv în autocarul nostru!). Şi, surprinzător pentru un străin, Divine Madman, alături de Guru Rinpoche, este unul dintre cele mai sacrosancte personaje religioase ale regatului!
Aşa că nu a fost nicio mirare să vedem nişte penisuri imense pictate pe clădirile care adăpostesc magazine de suvenire şi cu nume sugestive de gen "Fertility Handicraft". Drumul nu e foarte greu, dimpotrivă, ne-am bucurat de o privelişte absolut superbă… E drept, ne gonea din urmă soarele care era la apus, dar până la urmă am ajuns şi am primit şi binecuvântarea călugărului-şef (sau guru, sau ce-o fi fost) local… e drept, nu prin sex ca şi Divine Madman, căruia îi este dedicată această mânăstire (normal, a fost construită de văr-su!), ci prin faptul că ne-a dat în cap cu un imens falus de lemn şi cu un arc cu săgeţi… Din păcate, era deja cam noapte şi nu am prea văzut picturile murale care înfăţişau aventurile sexuale, pardon, preacucernice ale lui Divine Madman…
A două zi urma lungul drum spre Paro… din păcate, pe acelaşi drum… dar de ce din păcate? Pentru că e un drum chiar frumos!
Cezar aka Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 87 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie pot fi găsite pe www.imperatortravel.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu