Spectacolul naturii - popasul fluturilor-monarh Autor: Claudia Moşoarcă

În centrul Mexicului, pădurile de pin ale munţilor găzduiesc în fiecare iarnă milioanele de fluturi-monarh, porniţi din nordul Statelor Unite într-o migraţie fascinantă, neînţeleasă pe deplin de către cercetători. Strânşi în ciorchini uriaşi pe crengile vânjoase ale pădurii înalte, fluturii se trezesc în căldura soarelui şi pigmentează cu portocaliu cerul senin, apoi acoperă ca o pătură vie tufişurile şi ierburile. La sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, ţinuturile de la vest de capitala Mexico City îşi iau rămas-bun de la oaspeţii coloraţi, primind, în acelaşi timp, zeci de mii de turişti, dornici să vadă cum roiurile îşi bat graţios aripile deasupra lor.

Fluturele- monarh

Cele două perechi de aripi catifelate, combinând portocaliul intens cu negrul jocului de linii, au pe margini o înşiruire de mici pete albe, ca o dantelă nobilă. Fiindcă are o anvergură destul de mare a aripilor (chiar peste 10 cm) şi pentru că răspândirea lui este largă, acest fluture a fost numit "monarh", ca să amintească de un rege englez. De fapt, zoologul Carl Linnaeus descrie încă din 1758 specia Danaus plexippus, în celebra sa "Systema Naturae".
Diferenţierea dintre masculul-monarh şi femelă se face uşor, după cele două pete negre de pe aripile inferioare ale acestuia, ce marchează săculeţii cu feromonii eliminaţi în perioada de curtare. Femela are liniile negre (pigmentaţia venelor) mai groase, abdomenul mai întunecat şi aripile puţin mai scurte.

De regulă, după împerechere, ouăle sunt depuse pe plantele înflorite din genul Asclepias, cum este laptele-câinelui, ce conţin un lichid lăptos, otrăvitor (are în compoziţie substanţele chimice numite cardenolide), din care se vor hrăni viitoarele omizi. Toxina se păstrează în corpul fluturelui de mai târziu, astfel că ea va alunga prădătorii vertebraţi - păsări, şopârle, broaşte etc.- care ar îndrăzni să guste amăreala cu efecte neplăcute, poate chiar mortale.
Fluturii-monarh se întâlnesc în America de Nord, dar şi în Insulele Bermude, Hawaii, Azore, Canare, în vestul Europei, în Australia, Noua Zeelandă, India, în habitate destul de diversificate. Ceea ce a atras atenţia cercetătorilor, începând cu ultimele decenii, a fost migraţia acestor fluturi din zona Marilor Lacuri (nordul S.U.A. şi sudul Canadei) până în centrul Mexicului, pe o distanţă lungă (3000-4000 km), al cărei timp de parcurgere depăşeşte cu mult durata de viaţă a insectei. Cum se transmite peste generaţii acest unic traseu de migrare? Încă se caută un răspuns ştiinţific categoric la această întrebare şi poate că el va veni dinspre genetică.

Călătoria spre Mexic şi Rezervaţia Fluturilor Monarh

La sfârşitul lunii octombrie, fluturii-monarh ce trăiesc în estul Munţilor Stâncoşi, lângă marile Lacuri şi la sud de ele, îşi încep călătoria spre centrul Mexicului, pentru a-şi petrece iarna în pădurile de pin din munţii de aici (cu înălţimi până la 3000 m). De fapt, în timpul verii se nasc mai multe generaţii de fluturi, care trăiesc maxim două luni, însă la finele anotimpului apare o ultimă generaţie, care intră în aşa-numita diapauză, perioada de încetinire a funcţiilor vitale, ce le va permite o durată de viaţă chiar şi de 7 luni. Aceşti fluturi zboară în zonele de iernare şi nu se împerechează decât primăvara, când o pornesc dinspre Mexic înapoi spre nord, pentru a-şi depune ouăle mai întâi în sud-estul S.U.A. În acest ciclu complex, abia a treia, a patra sau a cincea generaţie de fluturi va ajunge din nou în zona Marilor Lacuri, la începutul verii.

Cei 563 km² ai Rezervaţiei Biosferei se întind în estul statului Michoacán şi vestul statului México din centrul ţării, la doar 100 km spre vestul capitalei. O parte dintre pădurile de pini şi stejari din ecoregiunea "Centura Vulcanică Trans-Mexicană" adăposteşte pentru cinci luni aproape un miliard de fluturi, grupaţi în 14 colonii naturale, dintre care 8 sunt incluse în rezervaţia recunoscută de UNESCO în 2008 ca parte a patrimoniului umanităţii.

Patru din cele cinci regiuni protejate se deschid publicului, la sfârşitul lui februarie. El Rosario este numele celei mai populare zone turistice, dat fiind şi accesul uşor dinspre oraşul Angangueo. Până la 8000 de turişti pe zi vizitează aici pădurile doldora de fluturi, urcând pe poteci amenajate, pe o distanţă de 2-4 km. În această perioadă, fluturii încep să coboare în păduri la altitudini tot mai mici, înainte de a pleca definitiv spre nord, unde vor culege nectar din florile parcurilor, ale grădinilor, ale câmpiilor şi ale pădurilor nesfârşite.

La fluturii de lângă Valle de Bravo

Cum abia la începutul lui martie am ajuns în México-City, cei de la agenţia de turism ne-au sfătuit să nu alegem El Rosario pentru a vedea fluturii-monarh, căci deja majoritatea părăsiseră pădurile din zonă. Aşa încât, în dimineaţa de 8 martie, maşina oprea, după două ore, la intrarea în rezervaţia federală "Piedra Herrada", aflată la 25 km depărtare de frumoasa staţiunea Valle de Bravo, destinaţie preferată de locuitorii capitalei.

Pe parcursul urcuşului pe culmea de munte, ghidul local ne-a povestit că fluturii stau până în 15 martie în aceste păduri cu pini înalţi, hrănindu-se cu seva acestora şi atârnând în buchete portocalii la înălţime, unde se încălzesc mai bine, între ei şi sub soare. Când vremea se răceşte, în miezul iernii, unii mor şi cad pe solul afânat, printre crengi şi frunze uscate. Încă nu vedeam nimic, iar ghidul ne-a explicat că au rămas doar porţiuni mici din pădure în care fluturii se pregătesc pentru călătoria lor spre miazănoapte. Vremea frumoasă şi caldă i-a trezit devreme la viaţă şi i-a îndemnat să înceapă ritualurile de împerechere, femelele-monarh pornind la drum cu noua generaţie în pântec.

După 40 de minute de ascensiune, dăm de un popas amenajat, ocupat de cai, ghizi şi turişti. Pentru cei care nu au suficiente resurse fizice, localnicii pun la dispoziţie cai puternici, care să-i aducă pe vizitatori până la capătul potecii. De aici, micile grupuri se răspândesc printre copaci, căutînd cele mai bune locuri pentru găsirea fluturilor. În câteva minute, tufişurile apar năpădite de aripile portocalii, iar zborul lor graţios lasă din timp în timp dâre de sunet prin luminişurile însorite. La 20-30 m deasupra noastră, grămezi întunecate apleacă crengile pinilor, asemenea unor stupuri naturale uriaşe.

În perioada împerecherii, dansul aerian de cucerire este urmat de o cădere îmbrăţişată, când abdomenele fluturilor stau lipite până la 60 de minute. Perechile nemişcate devin astfel vulnerabile, iar turiştii trebuie să fie cu mare grijă să nu le strivească cu pasul lor. Epuizaţi de ritual, masculii mor şi hrănesc astfel solul pădurii.

Ghidul ne atrage atenţia lovind uşor scoarţa unui copac: deodată, deasupra noastră coboară o ploaie de fluturi, deşirând un ciorchine şi strălucind în soare. Fâlfâitul aripilor ne-a acoperit exclamaţiile. Sunt mii şi mii de fluturi, peste tot. Se trezesc, se mişcă, tot mai mulţi. Poţi doar să încremeneşti şi să-i laşi să roiască, apoi să se aşeze pe alte crengi sau să se înalţe peste pădure. Am stat ceva timp aşa, în admirarea tăcută a acestui spectacol extraordinar, derulat zilnic în aerul curat al primăverii pe aceste culmi de munte.

Plecând din sanctuar, am intrat cu maşina pe drumul principal ce duce spre Valle de Bravo, urmând să vizităm vechiul centru colonial al staţiunii şi împrejurimile. Nu am înţeles de ce şoferul a încetinit brusc, pe şoseaua în serpentine, decât după ce ne-a îndemnat să privim pe geam. Un roi de fluturi curgea de-a lungul drumului, obligând maşinile să formeze o coadă lungă. Zburau aerisit lângă noi, în faţa şi în spatele nostru. O maşină de poliţie se oprise pe mijloc, păzind inedita defilare a fluturilor şi încetinind mersul tuturor. Ne-am oprit pe margine, ca mulţi alţii, aşteptând ca valul de aripi să treacă nestingherit şi nevătămat.
Erau doar cei dintâi kilometri din lunga călătorie spre nord a acestor frumoşi fluturi-monarh, porniţi curajos din culcuşul de iarnă în migraţia lor unică, a cărei lecţie se transmite, cumva, neştiut, peste generaţii.