Belfast – pe urmele războiului într-un Black Taxi Autor: Cezar Dumitru

Acum vreo 20 de ani, când călătorii se gândeau pe unde să se mai ducă, ce orizonturi să mai cucerească, evitau cu grijă „cei 4 B”. Cine erau cei 4 B ? Simplu - Bagdadul, Beirutul, Bosnia şi Belfastul. Douăzeci de ani mai târziu, situaţia s-a mai schimbat. Bagdadul continuă să fie un loc destul de periculos de vizitat, Beirutul s-a pacificat şi, încet-încet, revine ca o destinaţie „cool” pe harta lumii, în Bosnia e linişte şi frumos, iar Belfastul reintră pe harta turistică a lumii în urma „Acordurilor de Vinerea Mare”…

În ciuda faptului că marketerii turismului din Belfast depun eforturi susţinute (şi bugete pe măsură) pentru a promova 2012 ca an în care e bine să vizitezi capitala Irlandei de Nord (se împlinesc 100 de ani de la scufundarea Titanicului, vas construit în Belfast), continui să cred că cea mai interesantă parte de vizitat în Belfast se află pe linia frontului dintre catolicii republicani şi protestanţii loialişti, în Belfastul de Vest… Aici, timp de decenii au avut loc lupte şi masacre, tot aici este locul unde U2 zicea că străzile nu au nume… Belfast - where the streets have no name!

Am ajuns în Belfast venind cu autobuzul din capitala Republicii Irlanda, Dublin. Există câteva moduri de a vizită zona răvăşita de "The troubles" în anii '70, '80 şi '90… Un mod este să te caţeri pe un autobuz turistic supraetajat, din acela cum vezi la Londra, la Paris şi, mai nou, şi la Bucureşti. Dar, probabil, cel mai interesant mod este să iei un "Black Taxi Tours"… Însă, înainte să urc la bordul unui astfel de taxi, câteva cuvinte despre povestea Belfastului.

Deşi, prin zonă, au existat aşezări umane de acum vreo 10.000 de ani, niciodată nu a apărut vreun oraş cât de cât important până în secolul al XVII-lea, când Sir Arthur Chichester, fost Lord Deputy of Ireland (guvernator adjunct), a fondat oraşul Belfast pe locul unui vechi castel normand, populandu-l cu colonişti protestanţi din Scoţia şi Anglia. Epoca de aur a oraşului a apărut în timpul Revoluţiei industriale din secolele XVIII-XIX, când Belfastul a devenit unul din cele mai mari centre industriale din Regat - în special ţesături, dar şi producţia de frânghii, tutun şi vase oceanice a luat naştere în Belfast, atrăgând numeroşi protestanţi din insula mai mare de lângă Irlanda. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Belfastul prelua locul Dublinului ca cel mai important centru urban de pe insula verde şi, de departe, mult mai prosper. La sfârşitul secolului, mai mult de jumătate din producţia textilă a Imperiului Britanic provenea din Belfast, iar şantierele navale Harland & Wolff ţineau nu mai puţin de 35.000 de muncitori pe statul de plată, fiind cel mai mare şantier naval din lume! De altfel, aici s-a construit şi celebrul Titanic ("Când a plecat de aici, era totul OK", susţin locuitorii din Belfast până în ziua de azi).

Irlanda este o ţara catolică, iar irlandezii, nişte catolici plini de devoţiune, mândri de faptul că la ei creştinarea a început în jurul anului 500 cu Sf. Patrick… În schimb, în ultimele secole au suferit ocupaţia englezilor care, deşi iniţial catolici, au trecut la protestantism în momentul în care regele Henric al VIII-lea s-a supărat că papa nu-i acceptase cererea de a divorţa de regina Caterina de Aragon, aşa că a decis ca biserica Angliei să "divorţeze" de Roma şi el de regina Caterina. De voie, de nevoie, cea mai mare parte a englezilor a trecut la acea formă de protestantism numit anglicanism, dar irlandezii au continuat să se închine Romei.

În cursul sutelor de ani, nobilii catolici au fost descăunaţi, privilegiile lor anulate, iar pământurile confiscate şi acordate nobililor sau soldaţilor englezi… Irlandezii catolici au ajuns în curând paria societăţii, un soi de lepădături, buni doar pentru munca de jos… Englezii s-au comportat în Irlanda ca şi în India, Kenya sau Jamaica - fără milă, fără îndurare faţă de populaţia locală. Între 1841 şi 1846, a avut loc marea foamete (provocată de englezi), în urmă căreia milioane de irlandezi au avut de ales între a muri de foame şi a emigra peste Ocean. Mulţi (inclusiv strămoşii lui J. F. Kennedy) au emigrat, iar populaţia insulei s-a prăbuşit… De-abia în 1961 s-a înregistrat primul recensământ care indica o creştere a populaţiei, vârful de populaţie de 8 milioane fiind atins în 1841. Astăzi insula adăposteşte doar 6 milioane de locuitori!

La începutul secolului al XX-lea, mişcarea naţională irlandeză s-a cristalizat şi întărit. Ridicarea la luptă din zilele de Paşte ale anului 1916 a cutremurat stăpânirea engleză, dar nu a distrus-o. Numeroşi irlandezi au fost executaţi, pentru că englezii nu voiau tulburări în Irlanda în timp ce milioane de englezi luptau pe continent în Primul Război Mondial. Dar insurecţia irlandeză a continuat şi în anii imediat următori primei conflagraţii mondiale, printr-un război de gherilă. Deşi nu au fost înfrânţi, englezii au decis că e timpul să pună capăt problemelor, aşa că o delegaţie irlandeză a fost chemată la Londra şi i s-a pus în faţă un tratat pe care nu putea să-l refuze - Irlanda era declarată independentă, dar şeful statului continuă să fie regele Marii Britanii, Irlanda devenind parte a Commonwealth-ului, dar partea de nord-est a insulei urmând să rămână în componenţa Marii Britanii, inclusiv oraşul Belfast.

Irlandezii nu au prea avut ce face, de fapt nici nu aveau prea multe şanse de victorie, aşa că au semnat. Împotriva acestei decizii s-a ridicat principala forţă de gherilă - Armata Republicană Irlandeză (sau IRA) şi aripa sa politică - Sinn Fein. Aceştia vor provoca un război civil în nou-creata Irlandă liberă, dar îl vor pierde. IRA şi Sinn Fein vor continuă să reprezinte ceva în Irlanda de Nord, dar nu şi în Republic of Ireland, proclamată în anii '30, când a avut loc despărţirea definitivă de Marea Britanie.

Anii de după divizare au fost extrem de duri pentru irlandezii catolici din Nord. Drepturile lor nu au fost recunoscute, nu erau angajaţi în nicio slujbă cât de cât bine plătită; practic, reprezentau o populaţie de mâna a doua… În anii '60, IRA s-a reactivat, a început lupta pentru drepturi civile, cerând drepturi egale cu protestanţii. Englezii au răspuns cu gloanţele poliţiei. IRA nu a stat cu mâinile încrucişate, răspunzând şi ea cu gloanţe (IRA a fost sprijinită masiv de irlandezii din SUA şi mai puţin de cei din Irlanda), la fel şi miliţiile paramilitare protestante… A urmat un război de 30 de ani, dominat de atentate şi carnaje periodice… Numărul celor morţi pare mic - 3.600 de persoane au fost ucise în 30 de ani, din cauza luptelor - dar generaţii întregi au fost afectate.

Am ajuns în autogara din Belfast, fiind aşteptat de un tip roşcat cu o pancartă cu numele meu. Aflasem de tururile taxiurilor negre din ghidul "In Your Pocket". În timpul lui "The Troubles", circulaţia mijloacelor de transport în comun a fost sistată în Belfastul de Vest, dar locuitorii aveau nevoie de o formă de transport. Aşa au apărut taxiurile negre londoneze, care au jucat rolul de autobuze şi continuă să joace un rol de maxi-taxiuri pentru comunităţile din zonă. Unii şoferi, mai ales cei mai în vârstă, care au cunoscut îndeaproape perioada de atunci, fac acum tururi pentru turişti povestind despre viaţa de zi cu zi…
Şoferul nostru este roşcovan şi vorbeşte cu un accent irlandez inimitabil şi, uneori, greu de înţeles. Din capul locului, se deconspiră - este catolic şi a trăit şi locuit acolo în toată perioada… Povesteşte cu inimă. A văzut şi a cunoscut multe.

După câteva minute ajungem pe Falls Road, în cartierul catolic. Pe aici, în fiecare an trec procesiuni protestante pentru a-i întărâta pe catolici. Chiar cu două zile înainte, în oraşul Derry (majoritar catolic) au avut loc incidente în urma unei festivităţi protestante. Încep să apară desenele pe ziduri, aşa-numitele "murals". Este o formă de artă foarte populară în Irlanda de Nord. Sunt manifeste politice, dar şi memoriale pentru eroii căzuţi în război… Sunt imaginile "martirilor". Instantaneu îmi aduc aminte de Iran… sunt identice, şi acolo era plin de "murals" cu imaginile martirilor căzuţi în războiul Iran-Irak. Iată o latură identică pentru irlandezii catolici şi iranienii shiiţi - cultul eroilor.

Oprim în faţa celui mai fotografiat "mural". Este format din numeroase imagini. Combină imaginile de solidaritate cu popoare aflate sub ocupaţie străină (din Palestina sau chiar şi Catalonia, care pare să fie foarte populară în "muralele" irlandeze), imagini cu nemuritorul Che, chiar şi o reclamă la Taxi Trax, compania care asigură acum "Black Cabs Tours". Taximetristul ne povesteşte despre fiecare imagine în parte - femei militante ucise de poliţia britanică, grevişti ai foamei morţi după mai bine de două luni de grevă.

Plecăm mai departe. Între noi şi şofer se află un perete de plexiglas prin care se deschide o ferestruică. Prin ferestruică primim o chestie de plastic arătând că o lumânare mai mare. Nu este o lumânare, deşi multe lumânări au ars după folosirea acestei bucăţi de plastic. Sunt gloanţe de cauciuc, care teoretic cauzează dureri, dar nu sunt letale. Teoretic, pentru că în Belfast există un gard imens cu pozele celor ucişi de gloanţe de cauciuc - în general, tineri, fete şi băieţi de până în 18 ani.

Mai departe, ne oprim în faţa sediului Sinn Fein, partidul IRA. Pe vremuri, era proscris, astăzi este reprezentat în Parlamentul Irlandei de Nord, dar şi în consiliul local al Belfastului. Chiar Lordul-Primar al Belfastului este un reprezentant al Sinn Fein. Cinci reprezentanţi ai Sinn Fein sunt aleşi pentru Parlamentul Britanic de la Londra, dar nu îşi iau fotoliile de deputaţi în primire pentru că refuză jurământul de credinţa pentru regină. Tot aici, se află şi o librărie a Sinn Fein, iar pe calcanul clădirii se află o imagine imensă al lui Bobby Sands, unul din greviştii foamei morţi în 1981. Bobby Sands, unul din liderii IRA, a fost capturat şi închis. După o perioadă, i-a fost revocat statutul de prizonier politic (britanicii l-au numit, cu mănuşi, "Special Category Status"). De-a lungul timpului, acei prizonieri de război cărora le-a fost revocat statutul de prizonieri politici (nu sună bine într-o ţara care susţinea că e "democratică") au protestat în diverse feluri - unii au refuzat uniformele şi se înveleau doar în nişte pleduri, alţii au refuzat să se spele, dar Bobby Sands şi colegii săi au început o grevă a foamei.

Imediat după ce a început greva foamei, un deputat din Parlamentul de la Londra a murit. În circumscripţia lui a fost înscris Bobby Sands drept candidat şi a câştigat la limită în faţă candidatului protestant susţinut de Londra, devenind, la 27 de ani, cel mai tânăr membru al Parlamentului Britanic. În urma acestei alegeri, Marea Britanie a promovat un act legislativ care interzicea celor aflaţi în puşcarie să mai candideze (exista un "vid legislativ" în acest domeniu). Dar deja nu se mai putea face nimic - Bobby Sands, voluntar IRA, condamnat la 14 ani de închisoare, aflat în greva foamei, devenea cel mai tânăr parlamentar britanic din istorie. Avea să moară la scurt timp după aceea, după nu mai puţin de 66 de zile de grevă a foamei, la vârsta de 27 de ani. 100.000 de oameni l-au condus spre locul de veci din Belfast, alte mii de oameni protestând în întreaga Europă - consulatul britanic din Gent, Belgia, a fost incendiat, iar regina Elizabeth a fost atacată cu roşii în timpul vizitei de stat la Oslo, numeroase oraşe din Franţa redenumind străzi cu nume de britanici în "Rue Bobby Sands". În Teheran, bulevardul pe care se afla ambasada britanică a fost redenumit din "Winston Churchill Avenue" în "Bobby Sands Avenue", obligându-i pe britanici să deschidă o altă poartă pe bulevardul Ferdosi pentru a nu fi obligaţi să aibă ca adresă oficială "Bobby Sands Avenue"… Deşi renumele său internaţional nu mai este atât de mare, el continuă să fie unul din cei mai importanţi martiri catolici din Ulster, iar citatul său este scris cât casa peste tot: "Our revenge will be the laughter of our children" -"Răzbunarea noastră va fi râsul copiilor noştri".

Următorul stop, o curte mică în care se află o cruce celtică şi numele celor ucişi de poliţie şi de miliţiile protestante scrise pe un zid. Acesta este "Zidul Păcii", zidul de vreo 10-15 metri înălţime care separă comunitatea catolică de cea protestantă. De altfel, cartierul este înconjurat de ziduri, baraje şi porţi de acces care sunt închise noaptea… asta la 13 ani de la "Good Friday Accords". Mă întreb cum era până atunci… Ghidul ne arată poza cuscrei lui ucise de poliţie cu mulţi ani în urmă…

Am părăsit Falls Road, principala arteră, am intrat pe străzile laterale ale cartierului… Ar putea fi un cartier banal din orice colţ din Marea Britanie, dar aici atârnă steaguri irlandeze, pe multe case sunt plăcuţe memoriale cu numele martirilor IRA căzuţi în luptă. Majoritatea luptătorilor IRA erau războinici part-time, aveau o casă, se mai întorceau la nevastă şi copii, uneori mai lucrau să facă un ban… şi, că veni vorba de bani, deşi ne aflăm în Marea Britanie, în cartierele catolice magazinele acceptă mai repede euro decât lire sterline. Euro este moneda naţională a Irlandei, deci şi a Belfastului de Vest.

Casele sunt nişte mici fortăreţe, chiar şi atât de iubitele pub-uri au gratii la geam, iar mesenii nu stau în prima cameră de la şosea, ci de abia în a treia încăpere… Din când în când, mai trecea câte o maşină protestantă şi, în viteză, ocupanţii aruncau câte o grenadă pe geamul pub-urilor catolice.

Din nou prin cartiere, case private cu calcanele pictate de băieţi şi fete zâmbitoare cu mitraliere în mâini, şi cu îndemnul "Pray for us" - "Roagă-te pentru noi". Îl întreb pe şofer dacă mai este periculos… în ultimii ani au mai fost focuri trase în direcţia taxiului său, este bine cunoscut de miliţiile loialiste pro-britanice.

Este o atmosferă ciudată… am mai fost pe linii ale frontului - la Mostar, la Sarajevo, la Beirut sau Nikosia. Vezi urmele războiului, vezi găuri lăsate de gloanţe, urme ale obuzelor, case arse… aici nu… totul pare normal, liniştit, copiii joacă fotbal pe stradă, sub privirile martirilor de pe calcane… taximetre negre cu turişti trec pe străduţe şi opresc în faţa celor mai spectaculoase murals. Mi se pare o atmosferă puţin ireală… ne aflăm totuşi în Marea Britanie şi pe toate gardurile sunt dovezi ale faptului că britanicii sunt criminali, iar armata britanică recent retrasă, o gaşcă de psihopaţi (conform poveştilor ghidului nostru). Aici războiul nu mi se pare atotcuprinzător; prin alte locuri, probabil, aceste murals nu ar fi existat. Îl întreb pe şofer cum se face că nu sunt şterse. "Păi, în timpul războiului erau şterse, dar le vopseam din nou. Acum ne-au lăsat în pace".

E timpul să trecem de partea cealaltă, în zona protestantă. Trecem prin poarta care se închide noaptea, dar care acum e pustie. Suntem de cealaltă parte a Zidului Păcii… dacă pe partea catolică este un zid ca orice zid şi, din când în când, pozele celor ucişi, aici ai parte de arta graffiti-urilor… Se pare că artiştii de murals frumoase sunt exclusiv catolici. În schimb, aici poţi să-ţi scrii mesajele. Mulţi cer pace: "Friends can be friends anywhere, anytime în the world - you just have to talk to each other". Alţii nu: "Our day will come" scrie Berni - Catholic. Adăugăm un mesaj în română - nu este original, este un citat din străjerul cetăţii Sighişoara: "Facem să fie bine!". Aşa să le ajute Dumnezeu.

Zidul Păcii care protejează cum-necum comunităţile e de vreo 2 kilometri. Intrăm adânc în cartierul protestant. Şoferul nu pare să se simtă la fel de confortabil că acasă… se uită în toate părţile… Aici flutură steagul britanic - Union Jack. Ne oprim într-un cartier unde, în fine, dau de murals-urile loialiste, probritanice. În primul rând, imaginea regelui olandez protestant William al III-lea, care în 1690 l-a învins pe regele catolic James, obţinând coroana Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Pentru protestanţi, bătălia de la Boyne este momentul magic în care au ocupat Irlanda. Pentru irlandezi, este sinonim cu începutul celei mai negre perioade din istoria lor.

Un alt erou protestant este Oliver Cromwell, republicanul care a condus Marea Britanie, abolind pentru o perioadă scurtă monarhia. Este şi el pictat pe un calcan întreg cu un citat mai mult decât ofensator: "Catholicism is more than a religion, it is a political power, therefore I'm led to believe there will be no peace în Ireland until the Catholic Church is crushed" - "Catolicismul este mai mult decât o religie, este o putere politică, prin urmare sunt determinat să cred că nu va fi pace în Irlanda până când Biserica Catolică nu va fi zdrobită".

Pozez şi filmez… Şoferul îmi spune să nu mă duc prea departe, pentru că este cunoscut prin zonă. Mă uit la ceas, turul trebuia să ţină o oră şi jumătate, dar a trecut bine de două ore. Am văzut cam marea parte a locurilor şi am putut povesti cu un luptător IRA. O experienţă deosebită… Mă întreabă unde să ne lase. În centru, în faţa Primariei… trecem din nou în revistă zidurile şi gardurile de pe Falls Road… where the streets have no name… În Belfastul de Vest, oricine ştia religia, dar şi bogăţia oricărui locuitor în funcţie de unde avea casa… nimic nu era întâmplător… cel care stătea la numărul 19 era evident mai bogat decât cel din casa cu nr. 17… Nr. 17 era mai apropiat de zona protestantă. Aşa că U2 şi-ar fi dorit ca străzile din Belfast să nu aibă nume…

Suntem lăsaţi la intrarea în Primarie. Este o clădire imensă, o Casă a Poporului din Belfast, trufaşă, somptuoasă, superbă… Mândria perfidului Albion, simbol al dominaţiei britanice în Irlanda… Iar în faţa clădirii, se află, acră, statuia reginei Victoria… Ce ironie că, acum, în Primărie, Lordul-Primar este irlandez-catolic, membru Sinn Fein - IRA… acum nu foarte mult timp, n-ar fi avut voie nici să treacă prin faţa Primarie… şi acum conduce un oraş divizat, dar în care, slavă Domnului, războiul continuă doar prin imagini pictate pe calcane de clădiri…Belfast, where the streets have no name, dar extrem de multe amintiri…

Cezar aka Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 88 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie pot fi găsite pe www.imperatortravel.ro