Poveşti chinezeşti: o dimineaţă în Piaţa Tiananmen
Pe peretele roşu al „Porţii Păcii Celeste” – Tiananmen –, portretul
lui Mao Zedong atârnă cu fală istorică deasupra arcadelor vechii porţi
de acces în oraşul imperial. Privirea marelui comunist, atinsă de soare
şi ploi, rămâne ambiţios fixată spre capătul opus al pieţei centrale a
Beijing-ului, acolo unde mausoleul său se află frecvent sub asaltul
miilor de vizitatori. Însă austeritatea aerului comunist insuflat de
clădirile largii Tiananmen se spulberă suav sub jocul copiilor, sub
zumzetul soneriilor de telefon şi sub flash-urile reclamelor turistice,
în timp ce China aleargă cu voinicie spre viitor.
Arhivele istorice ale Chinei încheagă cumva povestea completă a lui Mao, aşa încât las în seama lor şi a altor pasionaţi orice referire la ambiţiosul lider chinez. Într-o senină dimineaţă, am urcat treptele interioare ale Porţii Păcii Celeste şi, de pe terasa generoasă, mi-am azvârlit curiozitatea spre Piaţa Tiananmen, fără să mă agăţ de gardul viu sau de balustrada ce se opreşte chiar deasupra imaginii înrămate a lui Mao. Deschiderea centrului Beijingului, dincolo de Oraşul Interzis, mi s-a părut pe cât de mare, pe atât de lipsită de acel farmec care îndulceşte, într-un anume fel, inima turistului. Cu ai ei 880 de metri lungime şi 500 de metri lăţime, Piaţa Tiananmen impresionează prin dimensiune şi nu prin formele arhitecturale ce îi creează laturile. Atunci, ca să echilibrez balanţa impresiilor, mi-am închipuit pentru câteva secunde că dreptunghiul s-a umplut de sute de mii de oameni şi că prin faţa porţii şi prin faţa mea defilează, în perfectă ordine comunistă, şiruri nesfârşite de soldaţi. Probabil că, de aş sta pe 1 octombrie, de ziua lor naţională, pe terasa porţii sau în tribunele laterale, aş gândi la cât de măreaţă istoric este această piaţă, unde Mao a inaugurat Republica Populară Chineză în 1949. Dar aşa, cu ale ei clădiri monotone, Tiananmen rămâne doar mare, iar dreptul de cucerire sentimentală a turistului îi revine, pe drept, Oraşului Interzis învecinat.
Cum se coboară de pe Poarta Păcii Celeste, cum se ajunge imediat, odată cu puhoiul de turişti, la podeţele ce trec hotărâte firul de apă înspre Piaţa Tiananmen. Prin înghesuială, există întotdeauna timp pentru a observa steagurile roşii, leii ce păzesc intrarea, chipurile juvenile ale militarilor, columna din piatră cu dragoni şi phoenicşi, figura serioasă a lui Mao şi inscripţiile alăturate ei, în chineză. Traducerea lor - "Trăiască Republica Populară Chineză" şi "Trăiască marea unitate a popoarelor lumii" - îmi aminteşte în mod necesar de alte sloganuri cu iz comunist, dispărute aproape complet de pe clădirile româneşti. Chiar şi în Tiananmen, aceste fraze de propagandă par destinate unei colecţii muzeale, înconjurate de o permanentă forfotă turistică.
Din faţa Porţii Păcii Celeste, încep turul matinal al Pieţei Tiananmen, ce are în mijloc un scuar mare pietonal, înconjurat pe toate cele patru laturi de bulevarde aglomerate. Şi arată, simplu, astfel: în nord, marea poartă de intrare în oraşul imperial; în vest, Marea Sală a Poporului; în sud, Poarta Qianmen, ascunsă în spatele Mausoleului Preşedintelui Mao, iar în est, Muzeul Naţional al Chinei.
Pe partea dreaptă, se iveşte, greoi, sediul Parlamentului şi al Partidului Comunist Chinez, acolo unde se hotărăsc destinele politice ale ţării şi unde, o dată la cinci ani, se organizează Congresul Naţional.
În colţul pieţei, micile magazine de
suveniruri fac plăcere nostalgicilor comunişti, ce nu se mai satură de
imaginile stelelor roşii, ale defilărilor grandomane sau chiar de
însemnele puterii militare de tip dictatorial. Medaliile, steagurile şi
fotografiile fac o acerbă concurenţă avioanelor cu corpuri de puzzle
balistic şi busturilor metalice ale lui Mao.
Trecând strada în stânga, intru în scuarul central şi, pentru cea mai bună panoramă de 360º, trebuie să mă aşez lângă statuia Eroilor Neamului din faţa Mausoleului.
Bineînţeles că nu am pierdut ocazia de a intra în Mausoleu, după ce am depus conştiincioasă bagajele, telefonul şi aparatul foto la ghişeul din partea dreaptă a incintei, de dincolo de bulevard. Apoi, la fel de disciplinată, m-am alăturat cozii uriaşe ce se formează, zilnic, la intrarea în curtea monumentului, după obligatoria percheziţie pentru care nu ai de ce să te superi, uitându-te la atitudinea extrem de serioasă a militarilor devotaţi. Puţini dintre cei din şirul format, asemenea mie, turişti străini, nu s-au îndemnat să cumpere un fir de floare sau un buchet de la taraba din curte, pentru ca apoi să îl abandoneze, cu sau fără pioşenie, în sala din interior, precedând încăperea principală în care se află depus trupul îmbălsămat al lui Mao. Aici se intră pe margine, fără a vorbi, fără a face vreun zgomot şi fără a avea intenţia de a sta pe loc mai mult de două clipe. Şirul indian al vizitatorilor se mişcă repejor, parcă împins de la spate; şi fără astfel de impulsuri, semnele discrete ale militarilor îţi dau de înţeles că nu ai voie să te opreşti şi să iscodeşti. Am apucat să văd pereţii înalţi din sticlă, lumina galbenă, postamentul acoperit cu postav verde şi profilul unui chip tot galben, ca de ceară, semănând izbitor cu cel din portretul din piaţă. (Unii chiar spun că Mao din mausoleu ar fi doar o dublură din ceară. Oare?)
Fiindcă nu am reuşit să formulez fraza potrivită pentru a descrie impresia lăsată de această neobişnuită vizită, acopăr spaţiul gol cu detalii nesemnificative despre mausoleu: intrarea este liberă (se taxează cu o sumă mică doar depozitarea bagajelor) şi zilnică (între orele 9-15), sunt strict interzise fotografierea, filmarea, utilizarea telefonului sau producerea de zgomote, precum şi ţinuta necorespunzătoare pentru un monument funerar de o asemenea importanţă.
Ultima mare clădire din piaţă, la fel de cenuşie şi lipsită de inspiraţie, cu aceeaşi repetare a coloanelor simple pe faţadă, este cea a Muzeului Naţional al Chinei. Fiindcă şi ea, precum Mausoleul şi Marea Sală a Poporului, mi-a inspirat evocarea comunismului, am ieşit din Tiananmen în miezul zilei, spre oraşul modern al Beijing-ului, privind în final cu plăcere la scuarul revendicat de turişti, copii şi bună dispoziţie.
S-a vorbit despre ea ca nefiind localizată potrivit, chiar în spatele sediului Partidului Comunist şi în apropierea Oraşului Interzis; n-am fost de aceeaşi părere, fiindcă mi-a amintit de piramida din faţa Luvrului. Da, este vorba despre ea, moderna clădire a Marelui Teatru Naţional, postată în mijlocul unui liniştit parc de lângă Tiananmen. Numit şi "Oul de pasăre", acest imens dom din titan şi sticlă îşi reflectă forma de elipsă în apa lacului artificial ce îl cuprinde, închegând imaginea finală a unui ou răsturnat, plutind singuratic. Doar simpla privire a acestei magnifice construcţii este o experienţă în sine. Am aflat ulterior că arhitectul este un francez, Paul Andreu.
S-a lăsat deja după-amiaza în Piaţa
Tiananmen şi, cum îi stă bine oricărui călător, am deschis harta
Beijing-ului şi am marcat, pornind din centru spre exterior, cele mai
cunoscute destinaţii intraurbane, ce ar fi putut să fie opriri pe drumul
turistic: zona comercială Wangfujing, Templul Paradisului, Templu
Dagoba Albă, Turnul Clopotului, Turnul Tobei, Templul lui Confucius şi
hutong-ul din apropiere, Templul Lama, Zoo, Templul Cinci Pagode, Parcul
Olimpic, Palatul de Vară şi Vechiul Palat de Vară, Observatorul Antic
etc.. Doar o parte dintre ele au încăput în timpul meu de călătorie,
restul s-au proptit în optimismul unei reveniri. Oricum, din piaţa
centrală, se ajunge uşor pretutindeni în Beijing, cum veţi afla în
curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu