sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Azteci, conchistadori şi mariachi în Ciudad de México

Pasională. Tumultuosă. Picantă. Muzicală. Adică Ciudad de México. Orice asociere a acestei metropole cu aztecii, conchistadorii şi mariachi, luaţi laolaltă, e credibilă şi fericită. Pe ritmul bătăilor de inimă din piepturile mexicanilor, Ciudad de México se încarcă cu energie de la templele sale aztece, de la bisericile de pe vremea lui Cortez, de la pieţele coloniale şi de la sosurile negre, verzi şi roşii, îmbrăcând în flăcări de iuţeală preparatele culinare tradiţionale. E greu să descrii complet această metropolă a lumii, fiindcă ea seamănă într-un fel cu însăşi muzica mariachilor ei: romantică şi intangibilă, plutind deasupra platoului montan înalt din inima ţării.


Despre Ciudad de México                                                                
La 2240 de metri altitudine, într-o vale largă de sub crestele înzăpezite ale munţilor şi vulcanilor, Ciudad de México (numit şi Mexico City sau simplu, D.F.- Distrito Federal) se simte la înălţime şi la propriu, şi la figurat. Cu peste 20 milioane de locuitori în zona metropolitană, oraşul e unul dintre cele mai mari ale lumii. Deşi se confruntă cu o poluare constantă, clima subtropicală îi asigură oraşului multe zile cu cer senin, începând din martie şi până în septembrie. Zona metropolitană se plasează în primele zece ale lumii ca nivel de dezvoltare economică şi ca densitate urbană. Deşi Mexicul este asociat cu războiul narcoticelor şi cu infracţionalitatea urbană ridicată, capitala sa Ciudad de México apare în statisticile oficiale recente ca fiind mai sigură decât Washington D.C. şi Moscova. (Gradul de securitate a metropolei a crescut foarte mult după reorganizarea din perioada 2009-2011, când au fost montate peste 11.000 de camere video în oraş şi au fost mărite efectivele poliţiei – la o rată de un poliţist la 100 de locuitori, una dintre cele mai mari din lume.)


Din punct de vedere turistic, Ciudad de México reprezintă un puzzle istoric şi cultural, cu piese de o valoare excepţională; peste 12 milioane de vizitatori încearcă să-l reconstituie an de an, pentru a-i distinge imaginea finală, completă, sofisticată.
Contribuţia metropolei la îmbogăţirea patrimoniului umanităţii este mare: Centrul istoric al capitalei Ciudad de México (cu ruinele celor cinci temple aztece distruse de conchistadori, cu vechea Catedrală, cea mai mare de pe continent, şi cu edificiile publice construite în secolele XIX şi XX), reţeaua de canale şi insule artificiale Xochimilco, casa - atelier a lui Luis Barragán (arhitectul-artist care a integrat în lucrările sale moderne elementele tradiţionale mexicane), precum şi campusul oraşului universitar al Universităţii Naţionale Autonome(UNAM) –un oraş în oraş, rezultat al muncii de creaţie a peste 60 de arhitecţi şi artişti.
Se adaugă listei cu atracţii turistice muzeele de artă prehispanică, parcurile, siturile arheologice, galerii de artă şi restaurantele pretenţioase - Revista Forbes plasa oraşul pe locul patru în topul celor mai bune destinaţii culinare ale lumii, după Paris, Roma şi Tokio.


Moştenirea aztecă a capitalei mexicane
În Valle de México, o brăţară de lacuri a favorizat dezvoltarea aşezărilor umane acum mii şi mii de ani. După decăderea marilor oraşe Teotihuacán (în secolul VIII) şi mai apoi Tula (secolul XII) – capitala imperiului toltecilor -, aztecii (numiţi şi mexica) au ajuns pe o insulă de lângă malul vestic al Lacului Texcoco, unde au văzut un vultur stând pe un cactus şi devorând un şarpe. Acest semn dat de zei i-a determinat să întemeieze în 1325 oraşul Tenochtitlán, care va constitui capitala viitorului lor imperiu, întins până în secolul XVI între Oceanul Pacific şi Golfului Mexic, în Mesoamerica.
Când Hernán Cortés a sosit aici în 1519, oraşul avea peste 200.000 de locuitori, iar în întreaga zonă trăiau aproape 1,5 milioane de oameni, ceea ce însemna că, la vremea aceea, Valle de México era una dintre regiunile cu densitatea cea mai mare din lume.
Spaniolii au cucerit Tenochtitlánul şi au distrus tot ce putea aminti de imperiul bogat al aztecilor. Templele au fost dărâmate, iar populaţia a fost ucisă în războaie sau de bolile aduse de europeni.Un nou oraş a fost ridicat din temelii, Nueva España, capitala viceregatului spaniol; abia mai târziu se va numi Ciudad de México.


În 1978, muncitorii care săpau pentru cablurile de electricitate din Piaţa Zocalo au dat de un disc de opt tone în greutate, având pe el sculpturi înfăţişând-o pe zeiţa Coyolxauhqui. Arheologii au decis dărâmarea clădirilor coloniale şi excavarea ruinelor celui mai mare templu aztec, Templo Mayor, care, atunci când conchistadorii au sosit în Tenohtitlán, avea o înălţime de 40 de metri. Sub această piramidă dublă cu treptele abrupte, ce urcă spre cele două altare din vârf (pentru zeul războiului, Huitzilopotchtli, şi pentru cel al apei şi al agriculturii, Tlaloc), s-au găsit ruinele altor şase temple suprapuse, indicând etapele unei lărgiri succesive, timp de peste un secol.
Bogăţiile arheologice scoase la iveală în centrul capitalei constituie azi colecţia muzeului construit în imediata apropiere a parcului arheologic. Cu ajutorul artefactelor a fost conturată imaginea de ansamblu a marii civilizaţii aztece, al cărei simbol încă dăinuie în mijlocul drapelului mexican.



În afară de Templo Mayor, Ciudad de México are lăsată moştenire de la azteci ingenioasa reţea de canale a uneia din cele şaisprezece diviziuni administrative ale oraşului – Xochimilco. Aceste canale sunt flancate, ca în trecut, de chinampas, grădinile plutitoare, pe care locuitorii cultivă legume tot timpul anului. Aztecii au creat aceste insule din pământ şi vegetaţie, fixându-le în apele puţin adânci ale părţii de sud a Lacului Texcoco. Fiindcă nevoia de hrană a crescut odată cu imperiul, tot mai multe insule şi canale au asigurat recolte multiple şi bogate. Azi se mai păstrează 180 de kilometri de canale de apă şi multe dintre chinampas, unele fiind folosite pentru cultivarea florilor.
De fapt, mexicanii vin la Xochimilco pentru a-şi petrece timpul liber, pentru a sărbători şi a se distra, închiriind trajineras, nişte bărci personalizate şi vopsite în culori vii, suficient de mari cât să încapă pe ele o familie sau un grup de prieteni, dar şi suficient de mici încât să alunece pe canale înguste. Pentru desfătarea vizitatorilor, trupele de mariachi se plimbă şi ele la bordul ambarcaţiunilor, iar vânzătorii de mâncare şi produse de artizanat sunt nelipsiţi de la Xochimilco.




Centrul istoric al oraşului lui Cortés
În 1524, Cortés ordonă construirea unei prime biserici catolice în centrul Tenochtlitánului şi pavarea zonei adiacente cu piatra provenită din ruinele complexului ceremonial aztec Teocalli. După 50 de ani, pe locul acestei biserici, arhiepiscopul Pedro Moya pune piatra de temelie a Catedralei actuale. Ea domină cu turnurile sale nordul Pieţei Constituţiei, sau Zócalo, cum o numesc localnicii pe una dintre cele mai mari pieţe centrale ale lumii.
Pe latura de est se întinde Palacio Nacional (palatul prezidenţial), pe cea din sud se află clădiri guvernamentale şi administrative, iar în vest se înlănţuie magazine şi hoteluri. În mijlocul pieţei tronează steagul mexican uriaş, pe care soldaţii îl arborează la ora 8 şi îl coboară la ora 18, în fiecare zi.


Pentru că monumentala Catedrală (65 m înălţime, 109 m lungime şi 59 m lăţime) nu a fost terminată decât la sfârşitul perioadei coloniale, ea combină o multitudine de stiluri arhitecturale. Deşi turnurile au fost prevăzute cu 56 de spaţii pentru clopote, doar 30 dintre ele au fost ocupate. În interiorul edificiului, cel mai important element artistic şi religios îl reprezintă Altarul Regilor (secolul XVIII), poleit cu aur. Pentru vizitatorii care doresc să vadă de aproape câteva clopote vechi şi să arunce o privire asupra întregului Zócalo, există posibilitatea de a urca în turnul catedralei.


Casa preşedinţiei, sediul Trezoreriei şi galeria picturilor murale ale lui Diego Rivera se reunesc în Palatul Naţional, construit pe locul reşedinţei împăratului aztec Montezuma II. Iniţial, Cortés a conceput pentru familia sa o construcţie fortificată, cu trei curţi interioare, dar în 1562 edificiul a fost refăcut pentru viceregele spaniol.
De la balconul central al palatului, pe data de 15 septembrie a fiecărui an, preşedintele republicii strigă „Viva México!”, pentru a aminti de începutul războiului de independenţă în 1810.
Turiştii au acces în palat pentru a admira picturile murale ale artistului mexican Diego Rivera, înfăţişând istoria Mexicului de la începuturile civilizaţiei aztece şi până la perioada postrevoluţionară. Picturile, realizate între anii 1929 şi 1935, acoperă pereţii laterali ai scării principale şi zidurile de nord şi est ale primului etaj.


Mariachi din Piaţa Garibaldi
La câteva staţii de metro de Piaţa Zocalo se află o alta, mai mică şi fără vreo semnificaţie istorică, dar la fel de căutată de turişti. Cu decenii bune în urmă, în zona aceasta din oraş s-au mutat mulţi mexicani originari din Jalisco, iar odată cu ei, muzica lor tradiţională, ce va fi aleasă să reprezinte chiar spiritul Republicii Mexicane.
 În Piaţa Garibaldi, după-amiaza nu prea găseşti multă lume adunată, ci doar câţiva mariachi în aşteptare, sprijiniţi de coloanele masive, cu instrumentele muzicale încă înfăşurate în husele din pânză. Spectacolul începe abia la lăsarea înserării, când trupele reunite dau drumul chitarelor, viorilor, trompetelor şi glasurilor puternice, în cântece tradiţionale a căror faimă a trecut demult graniţele: La cucharacha, Guadalajara, Besame mucho, Las Mañanitas, Viva Mexico etc. Pentru cei cuprinşi de entuziasm, sombrerourile cu broderii sunt trântite la pământ, în aşteptarea paşilor de dans care să le înconjoare şi să le umple de praf. Grupurile de turişti de înmulţesc, tarifele se negociază, iar atmosfera de petrecere se încinge în stil mexican. Piaţa Garibaldi a fost renovată în 2010, tocmai pentru ca aceşti mariachi să beneficieze de un loc special, în care să le fie puse la încercare talentele muzicale. Există aici şi un muzeu dedicat lor. Din 2011, muzica mariachilor a fost inclusă de UNESCO în patrimoniul cultural intangibil al umanităţii.


Vocile mariachilor pot fi „închiriate” pentru diferite ocazii, de la simple evenimente în familie, până la concerte importante. 2500 de mariachi sunt înregistraţi oficial, dar de fapt sunt peste 4000 care lucrează în inima oraşului. Unii pot fi găsiţi direct pe internet, alţii sunt atât de celebri încât nu mai au nevoie să aştepte o comandă întâmplătoare; restaurantele din Ciudad de México sunt pline de ei, la fel şi Piaţa Garibaldi, acolo unde şi muzica, şi muzicienii, şi întreaga orchestră poartă aceeaşi denumire: mariachi.
Din puzzle-ul capitalei Ciudad de México au fost prinse şi îmbinate doar câteva piese importante, fiind lăsate libere colţuri şi margini. Şi ce face acest joc mai provocator este potrivirea imaginilor nu după culori, forme şi dimensiuni, ci după notele sentimentale, patriotice sau de veselie din cântecele de mariachi, răsunând din fundal.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu