vineri, 1 august 2014

T166 – trenul de la Lhasa la Xi’an

De câţiva ani, calea ferată şerpuieşte pe întinderile platoului tibetan, legând Lhasa de Golmud şi, mai departe, de Xining, acolo unde înălţimile descresc spre terasele orezăriilor. Tibetul, aparent nepăsător, se lasă privit din spatele geamurilor mari ale trenurilor ce pleacă grăbite către marile oraşe ale Chinei.

Cu mult timp înainte de a ajunge în Lhasa, auzisem de reuşita inginerească a chinezilor: trans-tibetanul sau ruta Qinghai-Tibet. Recordurile fuseseră doborâte, chiar acolo unde natura părea potrivnică. Dar traversarea Tibetului pe calea ferată cere vreme lungă de călătorie, aşa că am ales să venim din Beijing în Lhasa cu avionul şi să plecăm spre Xi’an cu trenul. Ne aşteptau 2864 de kilometri şi 33 de ore de răgaz în ritm sacadat; din Lhasa şi până la Xining (2000 de km în 24 de ore) urma să trecem peste cel mai înalt podiş al lumii şi printr-una dintre ultimele ei mari pustietăţi.
Ne-am luat rămas bun de la Lhasa, de la munţii dimprejur şi de la Palatul Potala în timp ce ieşeam cu maşina din oraş, spre gara nouă a oraşului – modernă, spaţioasă, asemenea unui mic aeroport: porţi de acces cu check-in, funcţionari în uniformă, verificând documente şi împărţind formularele speciale de completat, magazine cu suveniruri, afişaje electronice în chineză, tibetană şi engleză etc. Doar câteva trenuri de pasageri circulă prin această gară, aşa că îi poţi vedea în sala de aşteptare pe cei care vor călători alături de tine cu T166 pe ruta Lhasa – Xi’an – Shanghai. Privisem în jur: în dimineaţa aceea, doar noi eram occidentali, printre chinezii şi tibetanii ce cumpăraseră bilete pentru trenul de 11.30, ca să ajungă în altă parte de Tibet sau dincolo de el. În aprilie, Lhasa abia se dezmorţeşte după iarna lungă, turiştii din vest sosind aici în număr mare abia în perioada estivală. 


Am primit un salut sfios din partea însoţitorului de vagon, cu care ne-am înţeles mai bine din priviri decât vorbind în limba engleză. Fiindcă T166 e un tren modern, te acomodezi repede. Vagonul de dormit (sau “soft sleeper”) are compartimente cu câte patru paturi, în timp ce cuşetele (“hard sleeper”) sunt deschise, rândurile având câte trei paturi suprapuse. Cu biletele mai ieftine poţi rezerva locuri simple, dar 33 de ore în scaun trec ceva mai greu. 
Fără să iasă în evidenţă şi oferind confortul obişnuit, T166 s-a dovedit un tren ca oricare altul, la prima vedere. Ce-l face, totuşi, să fie deosebit? Călătoria lui prin Tibet şi provocările pe care i le aduce marea altitudine. 

Ieşind din Lhasa, trenul trece peste fâşiile de apă albastră ce hrănesc pământurile uscate de soare, gheţuri şi vânt. La mică depărtare de calea ferată, o şosea simplă se întinde şi ea peste podiş. Puţine maşini o mai străbat azi, ca să iasă ori să intre în Tibetul cel vast. 
Am lăsat orele să se scurgă ca şi cum n-am fi avut vreun ceas la noi, privind necontenit dincolo de geam la peisajele ce se perindau în tăcere. Nu departe de Lhasa, puţinele construcţii din apropierea căii ferate au făcut ca prezenţa omului să fie doar ghicită. Triunghiurile de pânză multicoloră fluturând pe versanţii apropiaţi se interpuneau între cerul albastru şi pământul galben, pătat de blănurile negre ale iacilor ieşiţi la păscut. Aceste bovine masive, rezistente la condiţiile aspre din înălţimile Himalayei şi ale Tibetului, au fost, în majoritatea lor, domesticite; doar puţine turme de iaci sălbatici mai rătăcesc pe platourile cu iarbă de la mari altitudini.


Treptat, T166 urca tot mai mult pe Platoul Tibetan: zăpada acoperea la început doar vârfurile îndepărtate, apoi s-a arătat în panglici albe în jurul liniei ferate. Norii cenuşii abia lăsau să se vadă podurile ridicate pe pământul îngheţat, pe care T166 se apăsa în viteză. În ţinutul gheţurilor, al radiaţiilor şi al aerului rarefiat, vagoanele rezistau bine, fiind special proiectate. 
Simţeam însă diferenţa de altitudine, la peste 4500 de metri ne prinsese o durere surdă de cap. Nu am găsit mască de oxigen în compartiment, dar nici nu am cerut vreuna. Ne-am mulţumit cu aerul eliberat de sistemul automat şi ne-am gândit că ar fi mai bine să ne obişnuim cu starea de moleşeală. Înălţimile de 4500-5000 de metri urmau să ne ţină mult timp cu ochii aţintiţi spre crestele înzăpezite, al căror nume nu îl ştiam.



La restaurantul lui T166 nu am avut noroc, toate mesele fiind ocupate. Fiindcă nu arăta deloc spectaculos, nici nu ne-a părut rău că nu se găsise loc liber pentru o cină. Am mâncat puţin din ceea ce luasem din Lhasa la pachet. Doar a doua zi, când ne-am dus din nou acolo şi l-am găsit închis, am ştiut că nu vom mai încerca să gustăm o mâncare caldă chinezească în Trans-tibetan.
E greu să ţii minte toate gările mici, opririle scurte şi ţinuturile vaste pe care le-ai traversat în orele după-amiezii. Doar lacul de azur cu numele Tsonag a schimbat culoarea dintre munţi şi magia amintirilor. Pustietăţile nesfârşite ale Tibetului par de o asprime monumentală, dar, când te aştepţi mai puţin, viaţa lor tainică se dezvăluie în frânturi.



Din când în când, pe pajiştile cu ierburi uscate zăream siluete în mişcare: mai întâi, antilope, cu blană crem şi cozi albe, apoi măgari sălbatici, cu spinările drepte şi întunecate la culoare. Ştiam că trăiesc pe platou alături de iaci, cum de altfel mai ştiam din documentare că se fac eforturi mari pentru protejarea lor şi a celorlalte animale tibetane. Peste calea ferată au fost prevăzute linii de trecere speciale, deşi oricum numeroasele poduri permit mişcarea liberă a vietăţilor dintr-o parte în alta a întinderilor Tibetului. Mai periculos decât trenul se dovedeşte a fi braconajul. Se par că numărul antilopelor tibetane, Chiru, a scăzut dramatic în ultimii 50 de ani, de la aproximativ un milion de exemplare aflate în libertate ajungându-se la 75.000. Ele sunt deja pe lista speciilor periclitate. De vină pentru acest fenomen este blana lor, foarte fină, moale şi călduroasă, din care se produc ţesături de lux. Deşi lâna ar putea fi obţinută fără omorârea antilopei, se pare că braconierii preferă metoda mai simplă şi mai rapidă …


Am trecut şi de cel mai înalt punct al căii ferate tibetane, 5072 metri, şi de alte văi cu zăpadă, la fel de strălucitoare în noaptea lungă. A doua zi, imaginile cu munţi înzăpeziţi au fost înlocuite, treptat, cu cele ale teraselor înverzite şi ale râurilor ciocolatii. Sate cu case simple şi margini de oraşe apăreau unele după altele, lăsând în amintire singurătăţile platoului montan.
Ne-am dezmorţit plimbându-ne pe culoarele trenului, fără să mai avem starea neplăcută dată, cu o zi înainte, de altitudinile mari. Vagoanele erau pline de călători, iar prin agitaţia permanentă îşi croia drum personalul amabil al trenului, ţinând tăvi ori cărucioare cu mâncare şi băuturi de tot felul. Mirosul de supă chinezească cu tăiţei cuprinsese întreg vagonul. 
Toate ne spuneau că intraserăm în centrul Chinei. Şi trenul ni se părea a fi altul. T166 îşi terminase traseul tibetan şi se aventura într-o regiune care nu îi mai solicita pe de-a-ntregul puterea şi anduranţa, precum o făcuse acel platou înalt – “acoperişul lumii”.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu