Cusco - inima incaşă (partea I) * Autor: Claudia Moşoarcă

Într-o vale lină din Anzii peruvieni, legendele vorbesc despre Manco Cápac, mitologicul conducător incaş care a pornit în căutarea locului ideal pentru a construi Templul Soarelui, în cinstea tatălui său, Inti. Toiagul său din aur a pătruns adânc în pământul pe care se va ridica, curând, capitala marelui imperiu Inca – Cusco, „Qosqo” în limba quechua, însemnând „buricul pământului”. Oriunde priveşti acum, spre străzile înguste, abrupte şi pietruite, spre localnicii îmbrăcaţi în costume tradiţionale, spre vârfurile pleşuve ale munţilor ori spre ruinele cenuşii încălzite de soare, lumea incaşă se simte pulsând, îndemnând străinul să facă o călătorie imaginară aventuroasă în trecutul unei mare imperiu.

Povestea

Cusco şi-a început expansiunea după 1438, când al nouălea împărat incaş Pachacútec s-a aplecat asupra treburilor administrative, în cele din urmă lăsând grija războiului fiului său Topa Inca. Vremurile de glorie se vor măsura în graniţele extinse până în Ecuador şi Chile, în reţeaua de drumuri ce va depăşi curând 30.000 km şi în sistemul naţional de taxe bine planificat. Cusco reprezintă acum capitala administrativă şi religioasă, în care se ridică o sumedenie de construcţii grandioase, ce vor atrage mai târziu admiraţia şi lăcomia conchistadorilor spanioli. Curtea regală cu ale ei camere înconjura o largă piaţă centrală, Templul Soarelui ("Qoricancha" sau "incinta de aur") se pierdea în strălucirea aurului din foiţele cu care era acoperit, iar casele aristocraţiei se împărţeau în patru cartiere distincte, fiecare dedicat unei provincii din cele patru ale marelui imperiu.

Astfel arăta Cusco când Francisco Pizarro şi conchistadorii lui vor ajunge aici în 15 noiembrie 1533, după uciderea împăratului Atahualpa la Cajamarca şi după o călătorie îndelungată prin imperiu, profitând tocmai de excelentele drumuri, podurile suspendate şi locurile de popas din zona muntoasă neospitalieră. În anii ce vor urma înfrângerii incaşilor, Cusco va fi reconstruit de spanioli pe ruinele vechii capitale a imperiului, în timp ce Pizarro întemeia Lima ca noul centru politic şi administrativ.

Cusco

La altitudinea de 3400 metri, clădirile scunde ale oraşului se întind doar pe jumătate din urcuşul munţilor şi adăpostesc peste 350.000 de localnici, cei mai mulţi dintre ei lucrând în industria turismului. Bine ar fi ca turul în oraş sau în împrejurimi să fie săvârşit alături de un ghid local, căci el nu doar îţi va spune scurta poveste despre cutare loc ori monument, ci îţi va răspunde şi la întrebări variate din istorie, arhitectură, artă, geografie, antropologie, bineînţeles legate de Peru.

Odată sosit în Cusco, de regulă cu avionul, căci drumul care străbate munţii este lung (peste 20 de ore) şi dificil de suportat din pricina trecătorilor situate la mare înălţime, călătorul primeşte o cană de ceai din frunze uscate de coca, neîndulcit, menit să trateze simptomele răului de altitudine: oboseala, durerea de cap, ameţeala, crampele musculare etc. În plus, se recomandă medicamente speciale, cum este Sorojchi Pills, care vor asigura o stare de bine unui organism supus unui efort neobişnuit. Se pot cumpăra pliculeţe de ceai de coca din magazine, bomboane cu miez din frunze mărunţite de coca ori punguliţe cu frunzele de coca de la localnici. Pentru ultima variantă, este bine de reţinut că mestecarea lor timp îndelungat, pentru un efect energizant eficient, poate fi neplăcută la gust ori pur şi simplu obositoare.

(Desigur, odată întors acasa, poţi să-ţi uimeşti prietenii povestindu-le cum plăteşti pentru coca în piaţă şi o ronţăi fără să-ţi spună cineva ceva. Uită să le destăinui că frunzele uscate au gust de iarbă şi un efect doar ceva mai puternic decât cafeaua.)

Prin oraş

Centrul, într-o atmosferă colonială, aranjează sub formă dreptunghiulară, clădiri cu un etaj, cu balcoane din lemn şi arcade din piatră de inspiraţie spaniolă, precum şi două biserici impozante, aflate acum câteva secole într-o concurenţă deschisă pentru întâietate. Cum nici un afiş comercial nu este permis, frumuseţea acestei pieţe centrale, Plaza de Armas, sporeşte şi capătă un aer romantic, cel mai bine respirat dintr-unul dintre balcoanele înguste, parte a unui restaurant ori cafenea.

În trecut, aici avea loc festivalul anual Inti Raymi, celebrând Soarele, dar şi expunerea, uneori, a mumiilor împăraţilor Inca, pentru ca oamenii să le venereze. Câteodată, împăratul cerea ca piaţa să fie acoperită cu nisipul alb al plajelor oceanului, transportat pe spinarea lamelor şi împodobit apoi cu sculpturi din aur şi corali, pentru a-i reprezenta provinciile imperiului.

Azi, în piaţă se perindă turişti, se dau întâlniri şi se adună elevii gălăgioşi, la ieşirea de la şcoală. Restaurantele ascunse la etajul clădirilor coloniale afişează meniuri tradiţionale, din care cuy-ul este singurul fel de mâncare ce va avea un aspect mai puţin atrăgător: un rozător măricel, cu botul ascuţit şi coada lungă, întins pe o farfurie după ce căldura cuptorului i-a rumenit pielea. În acest fel, un prânz sau o cină în piaţa centrală se transformă într-o experienţă culinară exotică, ce-i drept, afectând mai mult ochiul decât papilele gustative ale turistului. Porcuşorii de Guinea sunt crescuţi în gospodăriile peruane tocmai pentru carnea lor, precum iepurii în cele europene, însă despre succesul fripturii în rândul turiştilor nu au apărut încă statistici...

Catedrala

Construcţia Catedralei peste ruinele templului celui de-al optulea împărat Inca a început în 1560 şi s-a încheiat abia peste un secol, împlinind o faţadă renascentistă şi un interior baroc, în care se amestecă artistic argint, picturi şi lemn sculptat.

Altarul principal al catedralei, din argint bolivian de puritate ridicată, cântăreşte 400 de kilograme şi a fost lucrat în stil neoclasic. Se spune spune că metalul nu trebuie curăţat niciodată, atât de bună este calitatea lui, dar şi că pe altar existau reprezentări ale Soarelui şi Lunii, venerate de incaşi.

Se pot admira "Stăpânul cutremurelor", un crucifix înnegrit, se pare, de fumul lumânărilor, dar şi numeroasele picturi religioase ale Şcolii din Cusco sau decoraţiile din aur şi cu oglinzi, menite să ademenească populaţia incaşă la noua religie.

Atracţia bisericii este însă alta: pictura "Cina cea de Taină" a lui Marcos Zapata, un artist peruan talentat, care a aşezat pe masa din faţa lui Isus şi a discipolilor săi un cuy şi cupe incaşe cu bere de porumb (chica), iar pentru Iuda a preluat chipul lui Pizarro...Se pare, totuşi, că se întâmplă ca unii ghizi să evite să prezinte acest tablou grupurilor de turişti.

Qoricancha - Templul Soarelui

Două cutremure mari au lovit Cusco şi i-au afectat edificiile ridicate de spanioli, unul in 1650, al doilea în 1950. De fiecare dată, dintre ruinele construcţiilor coloniale au apărut ruinele incaşe ale unor temple ce au rezistat mâniei cuceritorilor europeni, aşa cum au rezistat forţei pământului. Cele mai interesante ziduri, înalte de 6 metri, mărginesc peretele exterior al mânăstirii Santo Domingo de pe Bulevardul Soarelui, dovedind măiestria constructorilor incaşi. Deşi doar o mică parte din templul închinat Soarelui a fost scos la lumină, se disting arhitectura trapezoidală, îmbinarea armonioasă a pietrelor cenuşii, podelele cu pietriş şi sistemul de burlane care comunică cu exteriorul. Ferestrele a trei dintre cele cinci temple interioare se aliniază perfect, iar micile pătrate din piatră inserate în zid reprezintă semnăturile constructorilor.

O poveste, nu se ştie cât de adevărată, spune aşa: "când au ajuns spaniolii în oraş şi au găsit în grădina de lângă templu statui mari din aur şi argint, ei au întrebat miraţi cum de nimeni nu le fură. Incaşii au răspuns: de ce să le fure? Sunt ale tuturor."

Citeşte aici episodul II al călătoriei în Cusco!