Am fost mârşav şi dezgustător în primele episoade şi încerc să mă abţin să nu fiu şi în acesta. Tibetul e un loc greu de digerat. E stâncă şi iarbă uscată. E podiş pietros şi oameni arşi de soare. E frig şi dezolant majoritatea timpului. Şi din tot acest urât se naşte frumosul (E? Parcă mai vin de acasă.) Se înalţă spre cer cei mai înalţi munţi din lume, iar faptul că tu eşti atât aproape de ei contează mai mult decât orice confort şi orice vegetaţie luxuriantă. Contează enorm.
Drumul de la Nyalam la Tingri, următoarea noastră oprire, l-am făcut la lumina zilei şi prin Tibetul pe care ni-l imaginăm - pe autostrada prieteniei, printre înălţimi împietrite şi văi înierbate, sus, la peste 5000 de metri. Tibetul de pe geamul maşinii era straniu şi monocrom, însă frumos cum numai un vis împlinit poate fi. Din loc în loc, la trecători, apărea şi culoarea, sub formă de steguleţe cu rugăciuni atârnate în bătaia vântului ce le duce mesajul în cele patru zări. Sau sub forma obrajilor arşi de soare, crăpaţi ca ogoarele în vreme de secetă, ai copiilor şi bătrânilor din zonă. Micile aşezări prin care am trecut în drum spre Tingri erau o adunătură de căsuţe cu ziduri împrejmuitoare şi cu porţile bogat ornate şi viu colorate. Opririle n-au fost dese, colega noastră nu era încă refăcută, iar restul de abia respiram la peste 5000 de metri, dar am fotografiat câteva peisaje şi am împărţit copiilor bomboane (şoferul a dat tonul, că noi eram pregătiţi şi cu creioane şi caiete).
Apariţia munţilor (cei mai înalţi din lume) la orizont ne-a tăiat tuturor piuitul, aşa că ce a urmat a fost doar o stare de nerăbdare până puteam să ajungem în cel mai apropiat loc de ei.
Şi am ajuns la Tingri, alt oraş clasic de haltă al turiştilor prin Tibet. Altă stradă mare cu case de-o parte şi de alta. Alt hotel frumos şi confortabil cu apă şi lumină trei ore pe noapte şi altă mâncare… nu, mâncarea a fost bună. Tot ce conta erau munţii. Şi pozele de arătat acasă.
Şi am ajuns la Tingri, alt oraş clasic de haltă al turiştilor prin Tibet. Altă stradă mare cu case de-o parte şi de alta. Alt hotel frumos şi confortabil cu apă şi lumină trei ore pe noapte şi altă mâncare… nu, mâncarea a fost bună. Tot ce conta erau munţii. Şi pozele de arătat acasă.
Tingri e situat la 60 de km de Everest Base Camp şi, se spune, este locul cel mai îndepărtat de unde poţi avea o panoramă decentă a Everestului şi nu numai. (De la Tingri se mai văd şi Cho Oyu, Lhotse şi Makalu - unii dintre cei mai înalţi munţi din lume).
Pe un drum ce se desprinde din şoseaua principală, la dreapta cum intri în Tingri dinspre Nyalam, urci spre un vechi fort părăsit de unde poţi poza munţii. Şi munţii stau cuminţi la poză. Era cea mai caldă (ca lumină) perioadă a zilei, înainte de asfinţit, şi singurul meu regret a fost că nu aveam un apărat mai performant. Am pozat munţii, m-am pierdut în faţa lor, m-am uitat în jur, m-am mai pierdut o dată şi m-am întors în oraş. Eu cred că momentele astea de bucurie extatică nu se face să le povesteşti foarte mult pentru că, oricum, nu reuşeşti să te faci prea bine înţeles.
La magazinul din oraş vânzătoarea se încălzea la o soba în care întreţinea focul cu cutii goale de detergent. La restaurantul ce aparţinea de hotel am fost iniţiaţi în ceaiul tibetan, făcut cu lapte de yac şi cu gust (confirm şi eu) de gorgonzola lichidă. La poarta hotelului în acea noapte s-au adunat toţii câinii din Tingri, cred că au adus şi întăriri de prin alte sate, şi au urlat la luna şi la grămezile de gunoi până dimineaţă.
Deşi traseul nostru includea şi o noapte la Everest Base Camp, am sărit-o, nu fără regrete, dar spre binele şi sănătatea celor două colege de grup bolnave. Dimineaţa, în Tingri, ghidul a luat hotărârea să nu urcăm spre Everest, ci să o luăm agale spre următoarea destinaţie: Shigatse, unde urma să stăm acum două nopţi. Răul celor două colege putea să se agraveze şi cum nu le puteam lăsa în urmă, fiind pe o viză comună, am fost cu toţii îndeajuns de maturi încât să acceptăm schimbarea de program fără reproşuri ulterioare. Trebuie precizat că, din loc în loc, în Tibet sunt puncte de control unde armata chineză verifică lista de persoane care apar pe viza comună. Şi mai departe trebuie să treacă ori toţi ori niciunul.
La căldura razelor de dimineaţă fierbea apa pentru ceai. Sau cafea, cine serveşte. Construcţia ce făcea posibilă acest miracol arată ca o antenă parabolică, deşi n-am văzut niciun televizor prin zonă.
Am plecat din Tingri cu imaginea Everestului în suflet şi în aparatul de fotografiat şi, nu, nu am intrat în magazinul pe care scria mare "Shop of Tibetan Achievement What You Want" deşi mulţi dintre noi ne-am fi dorit. Norocul urma să ni se schimbe pe măsură ce treceau zilele şi deja eram semi-conştienţi de acest lucru. Şi încă puţin ameţiţi de la altitudine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu