În apropierea malurilor Golfului Napoli, vulcanul Vezuviu moţăie tăcut, cu craterul deschis larg spre cer, asemenea unei guri ce caută să respire cât mai mult din briza însorită a mării. Mulţi vizitatori urcă cei 1277 m, până pe marginea neregulată a craterului, pentru a privi în jos, spre necunoscutul adâncit în tumultul pământului. Nu se ştie când va erupe vulcanul; până atunci, milioanele de oameni care populează Napoli şi aglomeratele lui vecinătăţi îşi văd nepăsători de viaţa lor, ca şi cum ar fi imposibil ca ceva să strice frumuseţea naturală a acestei zone. Însă între Napoli şi Coasta Amalfi, cea mai pitorească şi mai celebră zonă de coastă a Italiei, oraşele Ercolano (Herculaneum) şi, mai cu seamă, Pompei (Pompeii), dezvăluie prin vestigiile lor consecinţele tragice pe care le-a avut în trecut îndrăzneala oamenilor de a nesocoti forţa distrugătoare a nestinsului Vezuviu.
Anul 79 e. n., ziua de 24 august. Din craterul vulcanului Vezuviu, o coloană neagră s-a ridicat ameninţătoare şi, întunecând atmosfera, s-a aruncat sălbatic asupra oraşului Pompei. A surprins brutarul ce tocmai scotea o pâine din cuptor, pictorul ce se pregătea să umple de culoare un perete, o mamă ce planta trandafiri în grădină şi un căţel păzindu-şi curtea. Timp de 12 ore, piatra ponce şi cenuşa azvârlite din adâncul vulcanului au acoperit definitiv oraşul şi viaţa celor aproape 25.000 de locuitori, oprită astfel în secvenţe domestice de o gingăşie dramatică, sub un strat de 6 metri de materie neagră. Şi cei ce au încercat să fugă spre malul mării au fost răpuşi de gazele şi cenuşa pătrunse în plămâni.
Istoria Pompei-ului roman s-a curmat brusc şi şi-a împietrit timpul său pentru sute de ani în întuneric, până când primele săpături din 1748 au început să scoată la iveală străzile, casele, grădinile, băile, oalele, frescele, seminţele, pâinile, monedele, trupurile. Azi, arheologii au descoperit 44 din cele 66 de hectare pe care se întindea oraşul în momentul erupţiei, iar toate detaliile despre viaţa de zi cu zi a romanilor au fost înţelese din artefactele recuperate cu migală, cea mai mare parte din ele păstrată la Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli.
O întoarcere în timp experimentează orice vizitator ce alege turul Pompei-ul, căci, plimbându-se agale pe străzile răsărite de sub cenuşă şi pe lângă zidurile înalte ale caselor, se aşteaptă din moment în moment să-i apară în faţă un vânzător roman de fructe, un alt roman să-i deschidă o poartă, iar un altul să înceapă să-i vorbească despre adunarea de după-amiază, din For. Viaţa romană, însă, în sensul ei fizic, lipseşte, vocile turiştilor şi poveştile ghizilor formând singura larmă ce răsună în oraş. În schimb, totul îndeamnă la imaginarea pulsului real al vechiului Pompei: numele colorate de pe case, avertismentul "Cave Canem" ("Atenţie la câine"), mozaicurile cu scene bogate, grafitti-urile electorale, picturile, oalele de pe cuptor, altarele de sub coloane, cuptoarele din brutărie, pâinile carbonizate, vasele cu ofrande din temple, sticlele de parfum, fântânile din piatră.
Pompei, fondat cândva în secolul 8 î.e.n, a fost un oraş înfloritor, aflat succesiv sub influenţe etrusce, greceşti, romane. În anul 80 î.e.n, devine colonie romană, sub numele de Colonia Cornelia Venera Pompei şi continuă să se dezvolte, sub impulsul dat de traficul maritim din zonă şi de comerţul eficient. Veniturile în creştere au determinat apariţia unei clase mijlocii din ce în ce mai bogate şi aflate în permanentă concurenţă. Cenuşa Vezuviului a îngropat case elegante şi edificii publice opulente, toate reflectând, prin frescele, statuile, picturile şi mozaicurile interioare, un gust rafinat pentru artă.
Situl Pompei este împărţit în nouă zone ("Regio"), dispuse într-o spirală pe dealul nu prea înalt, aşa încât cea de-a noua este aproape de mijloc. Oricum, suprafaţa mare a oraşului excavat cere o zi întreagă pentru parcurgerea sa; tururile simple cu ghid au însă o durată mai mică, de 2-3 ore, şi se rezumă, de regulă, la zonele 7 şi 8, unde sunt concentrate cele mai multe puncte de interes şi spre care se intră dinspre Porta Marina ori Piaţa Esedra.
O cărare lungă şi umbrită leagă intrarea din Piaţa Esedra de Marele Teatru, construit în jurul anilor 200-150 î.e.n., folosindu-se o cavitate naturală a dealului. După extindere, 5000 de persoane puteau sta pe scaune şi privi spectacolele de comedie şi tragedie. Deşi rândurile amfiteatrului înalt sunt neacoperite, se pare că, la nevoie, se întindea peste ele o pânză mare, velarium, fixată de pereţii din partea superioară a edificiului. O pajişte înconjurată de colonade deschidea accesul în teatru şi ţinea spectatorii în aşteptare, înainte şi în pauzele spectacolului. În dreapta Marelui Teatru, un alt amfiteatru mai mic, denumit Odeon, pentru 1000 de persoane, fusese amenajat în stil grecesc pentru concerte şi piese ale mimilor.
De-a lungul străzilor perpendiculare, o sumedenie de case romane stau deschise publicului pentru vizitare, sub diferite nume cu rezonanţă: Casa del Citarista, Casa dei Ceii, Casa del Fauno, Casa del Poeta Tragico, Casa del Menandro, Casa del Larario di Achille etc. Majoritatea acestor edificii private au model pompeian clasic care, în epoca romană, din pricina expansiunii urbane, a pierdut în mărime şi a câştigat în bogăţie decorativă. Fiecare avea un vestibulum, un hol ce dădea în atrium, o deschidere cu acoperiş parţial, în mijlocul căreia se afla impluvium, un bazin ce colecta apa de ploaie. Un alt spaţiu al casei se numea peristilium, un fel de grădină interioară înconjurată de coloane, spre care dădeau camerele.
Băile publice sau "thermae" jucau un rol important în viaţa socială a romanilor, fiind mai mult decât un simplu loc pentru relaxare fizică. Aici se discutau probleme politice, se încheiau afaceri şi se legau prietenii. Doar cei foarte bogaţi îşi permiteau să se bucure de băi private, iar din acest motiv în Pompei nu se află prea multe. Fiecare baie avea spaţii separate pentru femei şi bărbaţi, în care patru tipuri de încăperi erau specifice: apodyterium, sau vestiarul, frigidarium, sau camera pentru baie rece, tepidarium (cu apă călduţă) şi caldarium, sau camera pentru baie caldă. Încălzirea acestor zone se realiza prin ţevile cu apă fierbinte ce traversau pereţii. În curtea băilor, piscina permitea practicarea înotului, iar spaţiul verde larg era rezervat exerciţiilor de gimnastică.
În zona 7 din Pompei, o casă cu etaj de la o intersecţie de trei străzi secundare are o denumire precisă: lupanar. Nu este singura din oraş, dar se poate intra aici pentru a vedea camerele mici, fără mobilier, ai căror pereţi de intrare poartă picturi ilustrând tipul de servicii oferit de către prostituate.
Drumurile pavate duc, inevitabil, spre Forul roman, centrul vieţii publice a oraşului: o piaţă rectangulară, de 38/142 metri, perfect orientată nord-sud şi închisă spre nord de Capitolium. Arcuri, colonade şi temple (Templul lui Apollo, Templul lui Lares, Templul lui Vespasian, Templul Minervei etc.) împânzesc întreaga zonă, în spatele căreia tronează pantele maronii ale Vezuviului. Se adaugă construcţiile Basilicii - în primă fază, sediul judecătoriei, ulterior, centrul vieţii economice, asemenea bursei din ziua de azi - şi ale Macellum-ului, o piaţă de bunuri acoperită.
Ar fi rămasă vizita fără un sfârşit potrivit dacă s-ar evita oprirea la artefactele sitului arheologic, aflate într-o mică expoziţie din apropierea Forului. În fapt, printre rafturile cu ceramică şi diverse obiecte, altceva reprezintă cel mai bine drama acestui oraş înecat şi pârjolit de cenuşă: câteva trupuri din piatră, vorbind prin imagini sugestive despre soarta tragică a locuitorilor Pompei-ului.
Degete contorsionate, corpuri îndoite, siluete speriate, surprinse, încremenite în fierbinţeala momentului dezastrului natural. Un bărbat, un copil, o femeie însărcinată, un câine au rămas să pozeze posterităţii, ducând mesajul viitorului nesigur al celor ce se învecinează cu vulcanul nestins.
Vezuviu şi Pompei vor fi, în continuare, la fel de aproape şi în aceeaşi istorie, cu o parte trecută şi îngropată sub cenuşă, şi cu o altă parte prezentă, împlinită cumva prin arheologie şi turism. Fiecare generaţie speră cu optimism că oraşele din Golful Napoli vor trăi liniştite şi că zeii nu-şi vor mai întoarce capul de la ele, lăsând vulcanul să erupă distrugător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu