Am văzut viitorul Tibetului dormind dus, bine înfăşurat, la poalele
unei mânăstiri din apropierea Lhasei. Era soare afară şi viitorul visa
lin şi senin. Dar până să ajung la el am mai avut ceva cale de
străbătut.
Drumul dinspre Gyantse spre Lhasa a
fost un adevărat "best of" a ceea ce văzusem până atunci în Regiunea
Autonomă Tibet. N-am încetat să mă mir ce autostradă au construit
chinezii ăştia, domnule, în creierii celor mai înalţi munţi din lume şi
nu mi-am putut dezlipi privirea de pe geam atunci când am trecut pe
lânga două lacuri albastre ca turcoazul, unul de acumulare, celălalt
glaciar. Şi mi-am pierdut - a câta oară? - suflarea (la propriu şi la
figurat) în faţa gheţarului Kharola ce se prăvale înspre autostradă la
5.560 de metri altitudine. Peisajul straniu era animat în punctele de
atracţie de tarabe cu suveniruri, turişti pleoştiţi de altitudine şi de
frumos, tibetani colorat îmbrăcaţi şi steaguri cu rugăciuni. Doar o mică
recapitulare a ceea ce am văzut până atunci, ca şi cum cineva ar fi
vrut să se asigure că am înţeles cât de spectaculos poate fi Tibetul. E
nepământean de straniu, e magnetic.
Drumul spre Lhasa coboară abrupt pe
serpentine, trece prin tuneluri şi prin sate unde localnicii adună
balegă de yak în mormane ce seamănă a stupi, străjuit pe margini de pomi
plantaţi în speranţa unui viitor mai verde pentru regiune. Şi este
mângâiat periodic de măturile unor angajaţi la stat, responsabili cu,
cred, curăţenia autostrăzii.
Lhasa, oraşul zeilor, înseamnă pentru
turistul ce a călătorit prin sălbaticie cinci zile, întoarcerea la
civilizaţie. Hoteluri bune cu apă caldă non-stop, restaurante curate,
bănci cu facilităţi de schimb valutar, blocuri şi clădiri cu faţade de
sticlă şi oţel şi o bucată de tradiţional în mijlocul occidentalismului
venit cu plugul anilor: Barkhor. Timp în Lhasa este berechet, atracţiile
de bifat sunt multe şi cu timp limitat de vizitare. Shoppingul de
suveniruri este ca un strigăt de război, deşi marfa este pentru toata
lumea. Dar să le luăm pe îndelete.
Spui Lhasa şi în minte iţi apare
imaginea clară a Palatului Potala. Azi muzeu, Palatul are ore fixe de
vizitare şi reguli stricte. Pentru 100 de yuani ai voie să stai înăuntru
nu mai mult de o oră, timp în care eşti fugărit prin câteva din cele
peste 1000 de camere, urmărit să nu foloseşti aparatul de fotografiat
(în interior e interzis să pozezi) şi gonit în grabă spre ieşire prin
partea din spate. Ghidul iţi spune pe scurt o poveste sau două despre
locurile prin care treci, dar în general te îndeamnă să grăbeşti pasul
pentru a vedea cât mai multe. Când am vizitat noi, la Potala se filma un
serial de epocă chinezesc. Ce mi-a plăcut a fost ca veşmintele folosite
la filmări nu difereau mult de cele purtate şi azi de tibetani.
Tradiţia rezistă.
Cu timp amplu de vizitare şi expunere
sunt două mânăstiri incluse obligatoriu în itinerariul turiştilor ce
vizitează Lhasa: Drepung şi Sera. Ambele situate în afara oraşului,
ambele cu o istorie ce-ţi ridică părul în cap, ambele în stare de ruină
avansată. La Drepung, fost centru universitar, chiliile par pustii,
călugării sau călugăriţele nu sunt prietenoşi cu aparatele de
fotografiat şi toată senzaţia de auster este înveselită de florile
crescute cu drag şi grijă de vieţuitorii locului. La Sera, mânăstirea
călugărilor din secta (sau cultul) Gelupka - inteligenţi şi temuţi de-a
lungul secolelor - o mare zarvă se aude dinspre grădină. Călugării
filosofează, se bat în concepte, se duelează în expuneri şi se iau la
harţă cu argumente de ei ştiute. Turiştii fotografiază de pe margini şi
n-ai zice că îi deranjează pe călugări - dimpotrivă, aceştia sunt parcă
mult mai expresivi când văd aparatele îndreptate spre ei. Sera era în
renovare, dar nu prea ajungea nimeni în zona templului sau a chiliilor
când toată acţiunea se petrecea în grădină. În rest, la ambele
mânăstiri, la fel ca şi la lăcaşurile religioase de pe la noi şi de
aiurea, ceata de cerşetori, oameni nevoiaşi şi copii aciuaţi întregea
peisajul.
Smerenie şi autentic găseşti mai degrabă
în cel mai turistic cartier al Lhasei, sus-numitul Barkhor, casa
templului Jokhang. Cât e ziua de lungă, templul e înconjurat în sensul
acelor de ceasornic de către credincioşi veniţi să facă kora (acesta e
numele ritualului de înconjurare a templului). În interior intri pe bază
de bilet şi pe bază de donaţie faci poze. Zeci de reprezentări ale lui
Buddha, poveşti frumoase (şi adevărate) despre originea templului şi
despre cele două soţii surori nepaleze ale lui Songtsan Gampo, primul
rege tibetan, miros de lumânări din unt rânced de yak şi un suvenir
constând dintr-o bucată din veşmintele statuii lui Jowo Rinpoche plus
câteva boabe de grâu - să-ţi poarte noroc şi să-ţi aducă sănătate: ăsta e
Jokhang. De pe acoperişul lui, Potala străluceşte în soarele amiezii.
La shopping ca la război. Şi nu aveţi de
făcut decât câţiva paşi pentru a intra în luptă. Pentru că toate
tarabele cu suveniruri din Tibet au încins o horă pentru turişti şi
localnici pe străduţele din Barkhor, în jurul Jokhang-ului. Negocierea
se face ca peste tot, oferiţi un sfert din ce vi se cere şi mai cedaţi
voi, mai cedează vânzătorii… vă opriţi undeva pe la mijloc. Căutaţi bine
pe la tarabe, s-ar putea să vă alegeţi cu nişte obiecte pe care nu le
mai găsiţi nicăieri altundeva. Sunt ascunse sub grămezi de tinichele
made in China şi statuete făcute la maşină în Nepal.
Asta e Lhasa turistică. Timpul vi-l mai
puteţi umple cu reverii pe la terasele de pe acoperişuri, prânzuri şi
cine chinezeşti autentice, cafele tari şi plimbări lungi pe bulevarde
largi. Dacă vreţi.
Lumea mi-a părut fericită în Regiunea Autonoma Tibet. Toţi zâmbeau,
şi chinezii şi tibetanii. Toţi aveau motivele lor. Eu zâmbeam de
fericire că am ajuns să văd cu ochii mei ceea ce citisem prin cărţi şi
văzusem la televizor. Concluzia nu o trag într-un articol. O păstrez
pentru mine. Mulţumesc celor opt tovarăşi de drum şi agenţiei Explore
Travel, care m-a făcut să cred din nou în excursiile organizate.
La poalele mânăstirii Drepung viitorul Tibetului dormea, mititel, înfăşăţel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu