Minsk, capitala Belarusului - o călătorie în timp
Acum câţiva ani, am avut ocazia să călătoresc mai mult prin spaţiul
ex-sovietic. Este evident, ca peste tot, arhitectura sovietică primează,
dar parcă nicăieri nu am avut parte de o atmosferă de salt în timp ca
la Minsk. Evident, hai să nu exagerez, nu este 100% o întoarcere în
timp… între timp pe marile bulevarde staliniste ale oraşului au apărut
McDonald’s şi restaurante cu terase cu umbrele Coca-Cola… Magazinele
sunt însă pline de produse locale, nu prea găseşti multe din acele
branduri de care te loveşti plictisitor pe orice meridian al lumii. În
schimb, oraşul pare neschimbat….
Minskul datează de prin jurul anului 1000. Practic, prima menţionare
documentară datează din 1067, apoi a fost capitala a unui principat
belarus, care s-a topit fie în Imperiul Rus, fie în Regatul Polonez sau
Marele Ducat Lituanian… Este o minune că totuşi belaruşii au
supravieţuit ca o naţie distinctă până în ziua de azi, după ce 1000 de
ani au fost când sub unii, când sub alţii, şi care, cu excepţia
lituanienilor, au o limbă totuşi similară… Nu este de mirare însă că
doar 40% dintre cetăţenii Belarusului ştiu belarusa (şi, în general, la
ţară), de fapt, cam aceeaşi situaţie este şi cu irlandezii…
Am ajuns dis-de-dimineaţă, venind cu trenul de noapte
dinspre Kiev… Prima impresie - o gară civilizată, curată, aranjată,
destul de modernă pentru o ţară ostracizată şi închisă spre Occident de
ani de zile… Odată ajuns însă în interiorul gării (clădire modernă,
nouă, metal şi sticlă, aduce mai repede cu un mall, de altfel e plin de
chioşculeţe care vând de toate pentru toţi), am dat peste un soi de
haos, dar care are totuşi o regulă… am descoperit însă unicul oficiu de
schimb valutar (hei, în Belarus, multe taxiuri sunt încă de stat, doar
n-o să lăsăm pe mâna privaţilor businessul ăsta) ţinând de una din
puţinele bănci din Belarus (cel puţin, rata de schimb era decentă) de
unde am făcut rost de ruble belaruse (1 euro = 7.000 şi ceva de ruble…
în circulaţie se află însă şi bancnote de 50 de ruble, adică ceva mai
puţin de un eurocent, iar tipa de la biroul de schimb are grijă să-ţi
dea cât mai multe), mi-am lăsat bagajul la "garderobă" (rezonabil, la
1.500 de ruble) şi am plecat prin oraş…
Esenţa oraşului este un bulevard lung, lung, lung, are, de
fapt, 11 kilometri, vreo trei-patru benzi pe sens şi trotuare cât încă
vreo două benzi, şi este o capodoperă a arhitecturii realist-socialiste…
Spre deosebire de alte oraşe, planificatorii urbani postbelici au avut
mâna liberă să creeze oraşul perfect stalinist în Minsk - vechiul oraş a
fost făcut zob în proporţie de 90% în timpul celui de-al doilea Război
Mondial (atât nemţii, cât şi sovieticii au contribuit în mod egal la
asta), aşa că, atunci când victorioasa Armată Roşie a intrat în Minsk, a
intrat, de fapt, nominal, că nu a găsit mai nimic.
Aşa că am luat-o la picior pe acest bulevard purtând numele
principalului erou naţional belarus, Francyska Skaryny, după destrămarea
URSS, dar care a fost rebotezat, acum câţiva ani, de preşedintele
Lukaşenko în "Praspekt Nezalezhnastsi" - "Bulevardul Independenţei"… de
altfel, am fost la începutul lui iulie şi tot oraşul se pavoaza pentru
Ziua Naţională, numită peste tot "Ziua Independenţei" - 3 iulie. Am
verificat despre ce independenţă e vorba şi am descoperit că data
coincide cu data intrării Armatei Roşii în ruinele oraşului Minsk în
1944… Asta să fie "independenţa" belarusă? Independenţă Republicii
Belarus a fost, de fapt, declarată pe 25 august 1991, la câteva zile
după eşuarea celebrului puci anti-Gorbaciov, dar data respectivă nu se
regăseşte în panoplia sărbătorilor publice belaruse actuale…
Ce găseşti pe bulevard? Păi, în primul rând numai clădiri de
tip sovietic găzduind librării imense, ceva restaurante, sedii de
ministere, organizaţii de toate tipurile etc. etc. Aceleaşi clădiri
solide, cu decoraţiuni, cu turnuleţe, cu steme dominate de seceri…
Evident, tovarăşul Lenin continuă să ne indice viitorul în piaţa din
faţa Parlamentului, dar asta nu mai e surprinzător - statuia lui încă
mai rezistă prin multe locuri ale fostei URSS, cum ar fi Kiev sau
Moscova. În schimb, încă o dovadă a recuperării integrale a trecutului,
la Minsk poţi să mai găseşti statuia unui individ a cărui memorie în
marmură a fost demolată până şi la Moscova - sinistrul Felix Dzerjinski
(de origine totuşi polonezo-belarusă), ctitorul KGB-ului! Felix continuă
să vegheze clădirea KGB-ului, poate cea mai mare clădire de pe bulevard
(în competiţie cu Parlamentul), o clădire galbenă cu coloane, de zici
că e templu grec!
Oraşul este însă impecabil aranjat şi admirabil de ordonat…
n-o să vezi maşini oprindu-se aiurea pentru a se da jos vreo piţipoancă,
n-o să vezi pe nimeni nici măcar călcând pe trecerea de pietoni atât
timp cât e roşu, n-o să vezi nicio maşină trecând pe galben (mulţi se
opresc încă la ultimele semne de "verde")… Şi, într-un oraş atât de
cuminte, ce rost or avea miliţienii care se plimbă înarmaţi prin oraş?
Mister… din când în când, se mai uită pe paşapoarte şi buletine, se
hlizesc şi le dau înapoi… Se plictisesc într-un oraş în care, probabil,
au rezolvat problema criminalităţii de orice natură…
Planificatorii sovietici, spre deosebire de cei români, au
acordat însă o mare atenţie spaţiilor verzi… sunt peste tot prin Minsk,
inclusiv într-una din pieţele monumentale ale oraşului. În plus,
destinaţia lor nu a fost schimbată pentru a construi cine ştie ce
clădire de birouri… parcurile au rămas parcuri, iar "parcul copiilor"
continuă să fie în plin centru, unde puştii pot călări ponei, pot să se
plimbe cu un vaporaş pe râul care străbate cam meandrat oraşul sau pot
să mănânce vată pe băţ.
Am vizitat şi Muzeul celui de-al doilea Război Mondial sau
Muzeul Marelui Război Patriotic cum este denumit în mod oficial… sunt
părţi interesante, unele de-a dreptul mişcătoare (pozele cu partizani
spânzuraţi, inclusiv femei), dar, evident, şi mult bătut cu pumnul în
piept (sprijinul material vital al aliaţilor occidentali este
reprezentat doar printr-un kit de prim ajutor cu sticluţe cu camfor!)…
în schimb, interesant aş putea zice, într-una din hărţile care indică
direcţia diverselor ofensive ale armatelor de pe frontul de Est, apare
şi Insula Şerpilor şi este clar indicată că aparţine României (deşi
Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt prezentate ca fiind părţi componente
ale URSS)! De i-ar vedea frăţiorii ucraineni!
Minskul este plin de statui şi monumente - de la Lenin şi
Dzerjinski, la unele haioase cu lebede şi berze, la fete cu umbrele
rupte, dar cel mai emoţionant dintre toate este "Insula Lacrimilor" -
aici se află monumentul dedicat celor căzuţi în Afganistan… Aici nu vezi
statui de eroi, martiri, partizani, comunişti neînfricaţi ca în cazul
celor mai vechi… aici vezi mame şi văduve plângând, unele cu icoane în
mână, şi, deasupra lor, silueta unei biserici tradiţionale ruseşti…
La intrarea pe insula aflată pe râul Svislaci, tinerii
căsătoriţi vin şi îşi fixează un lacăt pe care se află scris numele lor…
am mai văzut obiceiul ăsta şi în alte locuri din fosta URSS (în Kiev,
Almaty sau Cameniţa), dar, sincer, nu pot să înţeleg obiceiul ăsta de a
te duce şi a poza sau a lăsa lacăte ca legăminte de credinţă în locuri
triste cum ar fi "Insula Lacrimilor" din Kiev, mormântul soldatului
necunoscut din Moscova sau Almaty!
Din păcate, Minskul nu are foarte multe părţi vechi… câteva
biserici redeschise după zeci de ani, o stradă cu restaurante sugerând
cartierele vechi din alte locuri şi cam atât… În rest, clădiri
monumentale, şosele largi, statui şi parcuri… Un oraş spaţios, aerisit,
care mi s-a părut mult prea liniştit… Probabil pentru că era sâmbătă…
Deşi ghidurile spun că are o viaţă de noapte deosebită, mă gândesc că
doar în cluburile de fiţe pentru cei cu Bentley la scară… în rest, mi se
pare oraşul în care nu se întâmplă nimic… dar totuşi oraşul perfect…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu