BLOGURILE LUI Mircea CERCELARU

Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul II) - Din Borneo în Kuala Lumpur

• Trimite prin YM

Autor: Irina Bakó

Povesteam în episodul trecut despre o insulă din marea Celebes, una dintre cele mai spectaculoase mări din lume ca viaţă subacvatică, şi despre locuitorii ei neobişnuiţi, supranumiţi de comunităţile locale “sea gypsies.”

Ca să stiţi din prima un pic mai multe despre triburile Bajau, aceşti oameni incredibili care îşi trăiesc toată viaţa pe apă, vă recomand să vă uitaţi la acest clip din seria BBC Human Planet – o să vă arate mult mai în detaliu vieţile lor decât aş putea eu să vă explic vreodată.



Interacţiunea mea cu ei a fost limitată la a cumpăra un braţ de 8 crabi proaspăt scoşi dintr-o capcană contra fabuloasei sume de 4 euro. Ochii acestui bărbat Bajau (stânga sus) se înmuiaseră la vederea banilor – pentru el este o activitate extrem de profitabilă pescuitul tradiţional de homar, crab, pisici mici de mare, calamari şi orice alte creaturi preferă turiştii la cină. După ce tatăl familiei a încheiat târgul şi ne-a vândut prada zilei, copiii lui au decis să mai stea un pic cu noi să facem un concurs de sărituri. Evident că timpul lung pe care îl petreceau sub apă fără să respire şi felul specializat în care înotau ne-au lăsat fără cuvinte. Mulţi dintre copiii Bajau au bărcuţele lor proprii, construite pe măsura lor, şi pentru că nu se joacă niciodată pe uscat, învaţă încă de mici să îşi petreacă timpul exclusiv în şi sub apă. Unii din ei au dezvoltat chiar şi adaptări speciale, cum ar fi vederea clară sub apă.
Deşi sunt ostracizaţi de comunitaţile locale şi adesea acuzaţi de cerşetorie şi furt, membrii triburilor Bajau sunt cei mai liberi şi mai uniţi oameni pe care i-am văzut până acum în Asia – de exemplu, dacă vine o furtună, întreaga comunitate îşi leagă bărcile între ele şi se acoperă cu o prelată gigantică de sub care mai iese din când în când un pic de fum de la vreun foc pentru cină. Coeziunea aceasta este remarcabilă, dar şi mai remarcabilă este adaptabilitatea şi creativitatea umană când vine vorba de dependenţa de un anumit mediu neprimitor pentru specia noastră, în cazul acesta oceanul. Poporul Bajau se plasează printre ultimele comunităţi stabile de vânători-pescari din lume, şi sper foarte tare să nu dispară prea curând din cauza inevitabilei supradezvoltări turistice a zonei.
Există în marea Celebes un triunghi al scufundărilor incredibile şi infailibile, cuprins între Semporna (Malaezia),  Zamboanga (Filipine) şi Manado (Sulawesi). Dacă vă interesează divingul cu adevărat spectaculos, această mare tropicală are cele mai multe specii de peşti şi mamifere din lume. E foarte uşor să obţii un permis de scufundări în oricare dintre aceste locuri, şi deşi nu e chiar ieftin să-ţi iei licenţa PADI Open Water (care e în jur de 250 de euro), investiţia merită fără nicio ezitare. În mod normal există posibilitatea să te scufunzi “doar aşa să vezi cum e” printr-un fel de mini-curs care se cheamă “Discover Diving”, însă din păcate nu multă lume este confortabilă din prima la 10 m sub apă, aşa că e posibil să fie mai degrabă o pierdere de bani decât o mostră reală de magia scufundărilor.
Oricine are ocazia să încerce scuba-diving trebuie neapărat să o facă măcar o dată; eu una nu cred că există satisfacţie mai mare ca mişcarea liberă printr-un mediu complet străin dar atât de primitor cum e oceanul – o lume complet nouă atât din punct de vedere fizic (mediul în sine, felul în care se refractă lumina la diferite presiuni, viteza sunetului, imponderabilitatea) cât şi conceptual. Cel mai interesant lucru pe care l-am descoperit făcând scufundări, în afară de faptul că dă dependenţă, este modul în care interacţionează peştii cu tine sub apă. La suprafaţă toţi peştii par aceleaşi creaturi standard de acvariu, complet dezinteresate şi plictisitoare; în clipa în care relaţionezi cu ei de la nivelul lor, se schimbă complet, ba devin chiar prietenoşi şi curioşi şi manifestă o inteligenţă aparte, care poate fi observată exclusiv dacă te integrezi în mediul lor.



Cel mai important punct de diving din marea Celebes este cu siguranţă atolul Sipadan. Jacques-Yves Cousteau spunea despre Sipadan în 1989: “cu 45 de ani în urmă am fost în multe alte locuri ca Sipadan, dintre care niciunul nu mai există. Aici am găsit un fragment de artă neatinsă”. Sipadan este o insulă care s-a format exclusiv din coralul care a crescut pe conul unui vulcan stins de-alungul a mii de ani; tot coralul este intact şi familii de rechini ciocan, mii de ţestoase şi murene, manta rays cât un acoperiş de casă şi grupuri de balene albastre vizitează în permanenţă reciful. Din păcate scufundatul este limitat la cei cu un pic de experienţă, însă dacă ajungeţi pe acolo sigur o să vă doriţi s-o acumulaţi cât mai repede.
Noi am stat pe insula Mabul de lângă Sipadan, pentru că e imposibil să stai chiar pe Sipadan, fiind atât  de protejată de guvern şi tot felul de organizaţii internaţionale. Cu toate acestea, autorităţile nu au reuşit să elimine complet pescuitul ilegal industrial cu curent electric sau pe bază de cianuri – şi aceasta este cea mai mare ameninţare pentru viitorul fragil al recifului. Mabul este o insulă minusculă, împărtiţă pe jumătate ca o rezervaţie din primele colonii: jumătate de insulă este a localnicilor, care s-au aglomerat unii peste alţii când cealaltă jumătate a fost cumpărată de investitori străini care au dezvoltat resorturi tropicale de lux. În Asia o să fie tot timpul mai evident că oamenii săraci nu au prea multe drepturi când vine vorba de posesiile lor şi că nimănui nu-i pasă de cui îi aparţine în mod istoric un teritoriu.

Am plecat din Mabul după câteva zile perfecte spre oraşul Tawau, al doilea cel mai important port al regiunii Sabah. Fiind la graniţă cu Kalimantan, partea indoneziană a Borneoului, zona este profund subdezvoltată şi abia se construiesc drumuri de câţiva ani. Din păcate, noi nu ştiam acest lucru, ca să îl aflăm ulterior de la o gaşcă de motociclişti musulmani care ne-au chemat cu ei la masă văzându-ne cu scuterele după noi. Ne-au anunţat cu părere de rău că drumul înapoi constă din porţiuni imense de pământ bătătorit şi pietricele ascuţite (pe o distanţă de circa 250 de km) şi că în caz că plouă, o să ne blocăm în urmele camioanelor, adânc în noroi. Aşadar a fost cazul să facem o concesie, şi anume am urcat un scuter (pe cel cu ambreiajul semistricat şi cu cele mai mici şanse de supravieţuire la un asemenea drum) într-o Toyota pick-up, alături de toate bagajele, şi am plecat în urma prietenilor noştri care mergeau în faţă pe scuterul lor. A fost un drum superb, prin mijlocul junglei, în linişte perfectă, fără pic de ploaie; se auzeau (şi câteodată se şi vedeau) elefanţi pe marginea drumului, dar în rest era complet pustiu. Pe la jumătatea drumului ne-am oprit la intrarea în Maliau Basin, acel loc extrem de bine ascuns în junglă de care vă povesteam în episodul trecut.

Animale de pe drum – macac mâncător de crabi şi spheromimus musicus.


În provincia Sabah se află unul dintre cele mai bune exemple de supravieţuire a pădurii tropicale într-un mediu protejat: Valea Danum şi Bazinul Maliau. Maliau Basin e un parc naţional în care turiştii intră doar dacă au asigurare de sănătate care conţine intervenţie cu elicopterul în caz de accident. Modul în care se poate vizita parcul este unul care mai mult descurajează turismul consumerist şi e axat pe relevarea Bear Grylls-ului din fiecare dintre noi. Pachetul turistic care poate fi studiat la intrarea în zona de conservare include o săptămână în rezervaţie, cu cazare şi mâncare, timp în care se acoperă o zonă enormă atât pe vertical cât şi pe orizontal (hiking şi trekking), timp în care se desfăşoară tot felul de extra-activităţi tip văzut animale, plante, făcut adăpost, măncare, unelte etc. Am văzut nişte fotografii cu cabanele din bambus cocoţate în copaci şi cu canope walk-urile făcute special pentru observarea animalelor de dedesubt (gen urşii negri sau sun bears) care arătau ca un set de Survivor. Aici nu există apă curentă sau curent, nu există condiţii de comfort – o săptămână în Maliau Basin e chiar o veritabilă aventură în mijlocul junglei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei. Din păcate nu am făcut nicio fotografie la Maliau, aşa că vă las cu acest pliant.

Noi neavând o asigurare de acest gen nu am reuşit să intrăm în parc. În plus, ne trebuia un permis special din Kota Kinabalu chiar şi pentru o vizită de-o noapte, aşadar am preferat să ne continuăm drumul înapoi spre capitală. După vreo încă 2 zile de motorete stricate şi câteva ore bune de aşteptat în mijlocul nopţii pe drumuri pustii, lipsiţi de semnal GSM şi lumină, am reuşit să returnăm scuterele în Kota Kinabalu. Toată aventura asta ne-a luat în jur de 3 săptămâni.
Din Kota Kinabalu am zburat la Kuala Lumpur, capitala Malaeziei, unde speram să ne găsim un mediu cât de cât mai apropiat de noţiunile noastre de est-europeni despre un oraş mare. Din păcate, am găsit chiar opusul – KL este cea mai urâtă capitală din sud-estul Asiei după Jakarta. Pentru că Malaezia este o ţară atât de nouă şi care s-a îmbogăţit brusc de pe urma exploatării resurselor naturale, încă n-a trecut suficient timp cât să-şi poată dezvolta un oraş cosmopolit şi “al viitorului” cum sunt Bangkokul sau o parte semnificativă din Manila.
Singurul loc cu adevărat remarcabil (în afara celebrelor turnuri Petronas, bineînţeles) din Kuala Lumpur este parcul Lake Gardens, unde se află 3 obiective turistice (zic eu) de neratat. Primul din el este KL Bird Park, o volieră gigantică cu sute de specii de păsări cu care interacţionezi direct – un loc în care bufniţe, papagali gigantici şi tucani zboară pe deasupra capetelor turiştilor în timp ce aceştia evită să se împiedice de zecile de păsări colorate care se plimbă şi zboară de colo-încolo prin grădină. Tot în acelaşi complex se află şi observatorul astronomic/planetariul – fiind o ţară musulmană, chiar dacă fără o tradiţie legendară în astronomie şi ştiinţe exacte, Malaezia pune preţ mare pe educaţia în această privinţă. Planetariul e ca un parc frumos de distracţii spaţiale, iar vecinul lui, The Museum of Islamic Arts, este literalmente unul dintre cele mai impresionante muzee din câte am văzut pănă acum, atât ca arhitectură cât şi conţinut.




Nu neg că KL are o grămadă de surprize plăcute dacă stai să le cauţi, însă senzaţia permanentă de dezolare pe care o simţi la fiecare pas din cauza gunoiului, a miilor de tarabe cu fake-uri, a traficului îngrozitor şi a oamenilor care dorm peste tot pe stradă te lasă fără prea mult chef de explorare. KL îşi doreşte extrem de tare să devină un fel de Singapore, însă o să mai treacă mulţi ani până o să se apropie cât de cât de standardele vecinilor lor. O să vă spun mai multe despre relaţia dintre malaezieni şi singaporezi în episodul următor, şi tot arunci o să închei capitolul despre Malaezia cu o listă de facts, ca într-un fel de CIA Factbook personalizat.

Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogurile ei, http://blisitheque.blogspot.com/ şi http://blisique.tumblr.com/
Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma