Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul X) – Laos (partea a II-a)
După multiversul din Vang Vieng am plecat înspre tradiţionalistul
Luang Prabang într-un minibus plin cu turişti adolescenţi plini de semne
de marker şi bandane colorate printre cei mai spectaculoşi munţi. Ne-am
oprit la un fel de restaurant singuratic de lângă un sat cu case din
frunze de palmier şi bambus, unde am mâncat nişte orez cu ketchup şi ou.
Ce vedeţi pe pereţi sunt cd-uri cu muzică pop laoţiană şi probabil
thailandeză.
Click aici pentru a citi primul episod al călătoriei în Laos
Un snapshot din drumul de ieşire din Vang Vieng – acesta este helioportul/aeroportul local, o pistă enormă cu pietriş mărunt aşezată chiar în faţa intrării în sat.
Un alt doilea snapshot cu calitatea drumului din creierul munţilor laoţieni cu câteva zeci de kilometri înainte de Luang Prabang.
Odată ajunşi în Luang Prabang, am coborât până la Mekong, care era imposibil de noroios din cauza ploii. Aceste bărci din spatele meu sunt locuinţele pescarilor care trăiesc din abundentul râu, aflat aici la mică distanţă de zona de confluenţă cu râul Riton (punct la intersecţia graniţelor dintre Myanmar, Thailanda şi Laos, cunoscut ca The Golden Triangle pentru producţia de droguri.) Râul Mekong este o arteră principală a traficului de arme şi droguri din Asia de sud-est pentru că traversează 5 ţări care se ocupă cu aceste activităţi: China, Myanmar, Laos, Thailanda (850 km din graniţa cu Laos) Cambogia şi Vietnam, unde îşi are şi delta.
În fiecare după-amiază de iulie plouă torenţial în micul, cochetul, exoticul Luang Prabang. Mekongul se umflă în două ore de ploaie cât să acopere o mare parte din stâncile/insuliţele de obicei vizibile pe parcursul lui. E destul de frig şi ploaia vine din toate părţile odată cu vântul, dar este fenomenal să te uiţi la o torenţială de sub o umbrelă. 2 ore de linişte într-un loc îndepărtat de civilizaţie, unde nu se aude nimic în afară de ropotul ploii şi zgomotul râului.
Ploaia le dă locuitorilor ocazia să se odihnească îndelung în fiecare după-amiază, până reapare soarele şi usucă oraşul. Străzile din Luang Prabang sunt foarte similare unor străduţe franţuzeşti din sud cu case coloniale cu “tentă orientală”. Localnicii mănâncă home-baked croissants şi baghete dimineaţa şi beau cafea vietnameză. Oraşul e oarecum idilic şi protejat de sărăcia cruntă din restul ţării datorită statutului său de obiectiv cultural UNESCO, mai ales pentru că se reîntorc francezii pentru afaceri cu turişti însetaţi de nişte heritage naţional exotic (construit cu forţa de colonişti acum 100 de ani.)
În fiecare seară strada principală cu templele se umple de un târg de 1 km lungime, unde se vând cele mai diverse handmades: de la covoare, fuste, veste, pantofi şi chiar arme albe specifice triburilor din zonă până la ultimele chinezării colorate care aspiră şi ele la autenticitate în acest decor faux-european.
În temple în schimb situaţia se schimbă dramatic. Budismul Theravada este puternic printre laoţieni şi constituie o bază culturală solidă. Dintre toate templele pe care le-am văzut, unul singur din Luang Prabang mi-a atras atenţia în mod special, şi anume un perete alb cu un desen naiv cu un palat construit din elefanţi. Din păcate nu l-am fotografiat, era o tortură să cărăm aparatul în sus şi-n jos pe atâtea rânduri de scări până pe marele deal de pe peninsula Luang Prabang. În schimb le-am pozat pe cele mai uşor accesibile.
Ca de exemplu acest reclining Buddha dintr-o peşteră umedă.
Sau acest perete din clădirea administrativă a unui templu, plin cu afişe cu cei mai importanţi lamas ai locului.
Aceste două turnuri sunt de bătut o formă de gong/tobă pentru călugării care se trezesc în fiecare dimineaţă la ora 4 jumate ca la 5 să primească mâncare de la localnici. În ultimul timp acest obicei s-a răspîndit atât de tare printre rândurile turiştilor încât e nevoie de intervenţia poliţiei de multe ori. În piaţa locală se vând aşa-zise ofrande pentru călugări sub formă de mâncare proaspătă locală, dar care nu e nici pe departe la o calitate acceptabilă. Cu toate acestea, turiştii naivi o cumpără şi umplu vasele călugărilor cu ea, provocând de multe ori toxiinfecţii alimentare de care nu se vor simţi vreodată responsabili.
Am plecat din Luang Prabang după câteva mese şi prăjituri franţuzeşti delicioase, multe plimbări în jurul oraşului (care e micuţ şi nu are suburbii extinse) şi viaţă liniştită semi-luxoasă înspre sărăcia capitalei Vien Tian. Înainte să ne îmbarcăm în trenul către Bangkok, ne-am oprit la graniţă să vedem o grădină specială.
Buddha Park este un parc de sculpturi la 25 de km de Vien Tian construit de un lider al rezistenţei anticomuniste care era considerat nebun. Sunt peste 200 de statui unice şi splendide în interiorul parcului, care nu are prea des parte de turişti, fiind relativ inaccesibil din cauza drumului rudimentar.
Parcul este dedicat simbolisticii filizofiilor budiste şi hinduse, redată în viziunea artistului sub forma unor creaturi mai mult sau mai puşin monstruoase – un fel de Bosch asiatic religios, dacă vreţi.
Nu v-am spus nimic despre mâncarea lao pentru că, sincer, nu e nimic de menţionat – iertare dacă există cineva care a gustat vreun fel tradiţional care să-i fi făcut multă plăcere.
Din Laos am rămas cu reţeta pentru clătite pătrate cu lapte condensat, banane şi unt de arahide, cu amintirea celor mai incredibile locuri înalte, cu tubingul, cu cascada perfect azurie şi cu o grămadă de linişte interioară, una pe care doar mult timp în aer liber, fără prea mult acces la tehnologie (în afară de 3g-ul de pe iPhone) poate să o declanşeze.
Data viitoare despre Indonezia de vest.
Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogul ei, http://blisique.tumblr.com/
Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu